Nişte lecturi inedite

Este o tradiţie a acestui blog, de când l-am pus pe picioare acum doi ani, ca la sfârşit de an, de preferinţă în Ajun de Crăciun sau către 31 decembrie, să se distanţeze puţin de problematica sa obişnuită, cea care ţine de politică, civism, drept şi alte domenii conexe, şi să existe un mic eseu dedicat unei cărţi. Astfel, în 2015 am scris despre o sinteză monumentală în limba engleză dedicată de un autor italian misteriosului sistem de semne în care unii văd o scriere, alţii doar o formă vagă de pre-scriere (iar alţii prilej de delir dacopat), identificat pe numeroase artefacte ale culturilor neolitice şi eneolitice din bazinul Dunării de Mijloc şi de Jos şi din regiunile adiacente (Old Europe a Marjiei Gimbutas): http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/12/o-investigatie-in-scrierea-danubiana.html. Iar în 2016 m-am orientat spre o lucrare de referinţă din istoriografia artei, o monografie privind un anumit curent de artă aristocratică care s-a manifestat în lumea geţilor de la cumpăna dintre cele două perioade ale epocii fierului:  http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2016/12/recomandare-de-mos-vasile.html.

Anul acesta am fost însă foarte tentat, chiar dacă încă de la precedentul articol din această categorie ştiam despre ce carte aş vrea să scriu, să amân şi să fac în schimb un bilanţ al evenimentelor petrecute pe frontul politic din iunie 2017, de când am făcut ultimele referiri pe blog la mişcările de protest, până la sfârşitul anului. Cum însă acest capitol de istorie este încă departe de a se fi încheiat şi un nou protest major este în pregătire pentru 20 ianuarie 2018, o să las acest bilanţ pentru perioada de după Anul Nou. Plus că deja suntem în perioada Centenarului şi lecturile pe care vreau să le aduc în discuţie în acest articol mi se par foarte potrivite cu momentul.

În primul rând, hai să încep cu cartea pe care o aveam în vedere încă de acum multe luni: "Mitologie română" de Romulus Vulcănescu (1912-1999), publicată la Editura Academiei R.S.R. în 1985. Nu ştiu să fi fost reeditată, aşa că cine nu o are deja, trebuie să o caute în anticariate, la buchinişti şi pe site-urile de ocazii. Cred că este evident că şi prin această recomandare mă aventurez pe terenul de bătălie dintre promotorii delirului dacopat şi naţionalist în stilul legionaro-ceauşist şi contestatorii lor dacofobi şi antinaţionalişti din zona "corectă politic". Dar ca şi cu precedentele cărţi, nu mă aventurez pe câmpul respectivei lupte sterile pentru a mă alătura vreuneia din tabere şi pentru a marca puncte ideologice, ci tocmai pentru a recomanda celor totuşi interesaţi de subiectele acestea o lucrare ştiinţifică pertinentă, lipsită şi de molestările de câmpii ale dacopaţilor, şi de demitizările duse până la mistificarea inversă a istoriei şi culturii tradiţionale performate de corifeii trendiflendismului pseudoştiinţific al marxismului cultural.

Fiind scrisă în perioada de apogeu a protocronismului şi autohtonismului promovate în cadrul comunismului naţional al lui Nicolae Ceauşescu, "Mitologie română" nu este, desigur, în afara oricărei critici legitime. Dar este evident că autorul a menţinut excesele tribut faţă de regim la un minimum care să facă lucrarea sa acceptabilă organelor de partid şi de stat. În schimb, Romulus Vulcănescu, care avea să devină membru al Academiei Române cu câţiva ani înaintea morţii, în 1993, a sintetizat în "Mitologie română" o muncă de o viaţă, începută prin anii '30, dar şi cercetările altora, rezultatul fiind un tom de 710 pagini care reuneşte mitologia românească într-un tot coerent. Elementele împrăştiate prin legende, basme, snoave, balade, doine, ghicitori, bocete, colinde, căluşari, obiceiuri de botez, nuntă sau priveghi, sărbători de sorginte creştină, păgână sau mixtă, artefacte, inclusiv trimiteri din cronici la tradiţii pierdute sau la forme mai vechi ale unor obiceiuri încă în fiinţă în ruralul românesc de secol XIX-XX ş.a.m.d., din diferitele zone geografice locuite de secole de români, sunt reunite pentru a arăta că ele fac parte dintr-o concepţie relativ unitară şi completă despre om, lume şi univers, care poate nu mai este actuală, dar poate constitui o bogată sursă de inspiraţie pentru cultura cultă din oraşe (deşi practici precum nedeea/târgul de fete de pe Muntele Găina sau incidente precum "destrigoirea" de la Marotinu de Jos, din judeţul Dolj, care a făcut furori internaţionale în anul 2002, indică persistenţa acestor credinţe în anumite zone rurale). Reînvierea obiceiului Dragobetelui ori transformarea Sânzienelor în Zi Internaţională a Iei în scop comercial, sau fructificarea mitului Soarelui îndrăgostit de Lună care încearcă mereu şi sisific să o ajungă din urmă în piesa "Luna preste vârfuri" a trupei de folk metal Bucovina, sunt doar câteva exemple.

Oricum, pentru cei care am învăţat în şcoală la limba şi literatura română că există patru mituri mari şi late- "Mioriţa", "Monastirea Argeşului", "Zburătorul" şi "Traian şi Dochia"- "Mitologie română" este o adevărată revelaţie. Un întreg univers se dezvăluie, un univers în care se îmbină elemente moştenite de la daci, romani, slavi, dar şi alte influenţe, în care creştinismul ortodox şi păgânismul se amestecă într-un creştinism popular în care diavolul e mai degrabă un bătrân morocănos şi ursuz decât răul pur, iar la Creaţie participă nu doar Dumnezeu şi adversarul (dar şi "fărtatul") său, ci şi ariciul. În care au existat şi vor exista mai multe umanităţi succesive, începând cu uriaşii şi căpcăunii, continuând cu noi şi terminând cu blajinii, care-şi aşteaptă vremea pe insule din lumea de dincolo, cea a zmeilor şi a altor creaturi fantastice, separată de lumea noastră prin Apa Sâmbetei. Iar excursia către antichitate din primele capitole ale cărţii nu este făcută pentru a declanşa nu ştiu ce fantezie protocronistă dacomană sau tracomană, ci pentru a identifica feluritele rădăcini ale spiritualităţii populare româneşti. Nu doar asemănările, dar şi diferenţele dintre credinţele ţăranilor noştri şi cele ale dacilor devin destul de clare prin comparaţia între constatările focloristului şi relatările autorilor antici, contemporani cu dacii.

De reţinut, deşi poate fi citită şi beletristic, ca o colecţie de legende, "Mitologie română" este o lucrare pur ştiinţifică. Romulus Vulcănescu nu a făcut o compilaţie creativă, punând de la el, aşa cum este cazul cu unele epopei de inspiraţie folclorică ca poemele lui Ossian (James Macpherson, 1760), "Kalevala" (Elias Lonnrot, 1835) ori "The Song of Haiawatha" (Henry Wadsworth Longfellow, 1855). Munca lui Romulus Vulcănescu se aseamănă cu cea a specialiştilor în mitologie clasică, care au luat la mână toate textele antichităţii greceşti, începând cu epopeile lui Homer şi cu "Teogonia" lui Hesiod, iar mai recent chiar şi cu textele linearului B micenian, reconstituind această mitologie fundamentală pentru civilizaţia occidentală ca pe un puzzle, până s-a ajuns la eşafodajul complet.

Să nu uităm că Romulus Vulcănescu a fost probabil cel mai articulat etnolog, antropolog cultural şi folclorist pe care l-a avut cultura română şi, lucru care se vede şi în "Mitologie română", un cercetător deschis studiului interdisciplinar- capitol la care comunitatea ştiinţifică românească tinde să aibă carenţe. Cum spuneam, şi-a început munca prin anii '30, dar mult timp a ascuns aspecte ale biografiei sale, cum ar fi doctoratul susţinut sub îndrumarea marelui nostru sociolog, Dimitrie Gusti, sau publicarea unor articole în anumite periodice interbelice. Toate acestea ar fi putut să-i atragă o condamnare politică în perioada stalinistă (într-o autobiografie de la serviciul de cadre, Romulus Vulcănescu vorbeşte chiar de "condamnare culturală" separat de cea politică).

Ne vom opri însă aici cu evocarea figurii sale şi cu prezentarea lucrării de final de carieră, adăugând doar că "Mitologie română" este una din acele câteva cărţi care ne pot spune multe despre sufletul românesc, în forma sa primară, ţărănească, dinainte de pervertirea produsă de totalitarismele secolului XX, de excesul ortodoxist al anilor '90 şi de păşunismul festivist practicat la evenimentele organizate de dragii noştri politicieni post-decembrişti. Cunoaşterea acestei spiritualităţi primare, din care cumva ne tragem seva toţi, cred că este fundamental necesară într-un an cum este Centenarul, fără a reduce semnificaţia acestuia la atât. Centenarul este în primul rând despre viitor, iar viitorul este despre modernitate şi despre afirmare ca naţiune occidentală avansată. Care are însă nişte rădăcini şi nu are voie să le uite, pentru că uitarea rădăcinilor înseamnă alienare, iar alienarea poate duce la crize de identitate, precum cea pe care o traversează acum Europa de Vest.

Cu recomandările următoare voi face un salt de la domeniul oarecum atemporal al folclorului şi al mitologiei populare către istoria modernă şi de la cartea tipărită la informaţia online. Este vorba de două site-uri lansate acum câteva zile de Asociaţia Predania, ca parte a "Proiect Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne", cu sprijinul financiar şi moral al Asociaţiei NeamUnit, membru al Alianţei Pentru Centenar. În luna iulie a anului care tocmai se încheie, s-au împlinit o sută de ani de la un episod foarte puţin cunoscut din istoria recentă a Balcanilor, a primului război mondial şi a românilor: prima declarare a unui stat independent al aromânilor din timpurile moderne, Republica Pindului. Am avut o postare pe Facebook despre acest episod puţin cunoscut al Centenarului, într-un moment în care cam tot ce scotea internetul la suprafaţă erau informaţii, şi acelea sărace, despre cea de-a doua tentativă a activiştilor naţionalişti aromâni de a constitui un stat propriu: Principatul Pindului din anii 1941-1943.

Iată însă că acum există un site care conţine importante informaţii brute despre evenimentele din vara anului 1917: telegrame diplomatice, memorialistică, fotografii, cântece patriotice. Este vorba de http://independenta-pindului.ro/. Iar pentru înţelegerea celor întâmplate în 1917, a fost lansat şi un al doilea site, dedicat luptelor de gherilă petrecute în Macedonia între anii 1903-1914, ce au opus comitagii bulgari şi armatolii aromâni antarţilor greci şi armatei regulate otomane, cu numeroase crime împotriva civililor: https://armatolii.org.ro/. Şi acest al doilea site conţine mai degrabă material brut, neprelucrat de istorici. Prin urmare, unele accente din textele puse pe cele două site-uri ar putea contraria, dar nu trebuie uitat că ele au fost scrise cu multă vreme în urmă de protagonişti care nu mai sunt azi în viaţă şi exprimă felul cum au gândit ei lucrurile atunci.

Mă opresc însă aici, mulţumindu-mă să semnalez cele două site-uri pasionaţilor de istorie şi nu numai. Pe lângă faptul că discutăm de episoade care nu apar de obicei nici măcar ca note de subsol în manualele de istorie din şcoli şi licee, problematica respectivă este, de fapt, mult mai semnificativă decât pare la prima vedere. România lui Cuza şi Carol I a investit mult în prezervarea şi cultivarea identităţii vlaho-româneşti la aromânii şi meglenoromânii din Balcani, dar în 1913 a eşuat în a împiedica partajarea teritoriilor locuite compact de aceştia şi de a garanta păstrarea drepturilor câştigate cu numai opt ani mai devreme, tot cu sprijinul Bucureştiului. Mulţi dintre protagoniştii evenimentelor din primele două decenii ale secolului XX au devenit, după primul război mondial, colonişti în Cadrilater, iar copiii şi nepoţii lor au aderat în număr mare la Mişcarea Legionară. "Super-românismul" pe care îl sesiza Petre Ţuţea la aceşti aromâni, în închisorile politice comuniste, devine mult mai uşor de înţeles dacă ne gândim la suferinţele îndurate de vlahii balcanici care-şi afirmau identitatea românească la începutul secolului trecut. Şi, paradoxal, tot astfel devine mai uşor de înţeles trecerea pe care a dobândit-o printre mulţi aromâni din România, conştienţi, ca şi cei din Balcani, de faptul că România i-a pus în plan secund în câteva momente cheie, "Fara Armânească", cu pretenţiile ei ca aromânii să dobândească recunoaştere de minoritate naţională.

În fine, poate aprofundând istoria românităţilor din Balcani, vom deveni mai conştienţi de ce ar fi timpul să nu-i mai abandonăm pe cei de aceeaşi limbă cu noi şi să acţionăm mai hotărât, în cel mai european spirit cu putinţă, ca ei să beneficieze, în ţările în care trăiesc, de drepturile civile, culturale, confesionale şi politice de care se bucură şi minorităţile naţionale din România şi ca identitatea lor să nu mai fie supusă presiunilor deznaţionalizante. Inclusiv în acea ţară în legătură cu care se pare că un fost preşedinte al României s-a înţeles, acum mai bine de douăzeci şi şapte de ani, cu un general de acolo, venit special la Bucureşti, că autorităţile noastre nu îşi vor relua interesul faţă de etnicii aromâni şi meglenoromâni.

Despre 22 decembrie 1989 şi rătăcirea unui destin naţional

Textul lui Moise Guran publicat pe blogul propriu acum două zile este mai potrivit pentru a fi citit azi: https://www.moise.ro/2017/12/20/dezintegrarea-uniunii-europene-inceput-azi/. De ce azi? Pentru că azi, 22 decembrie 2017, se împlinesc douăzeci şi opt de ani de când, odată cu elicopterul care decola de pe clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, împresurată de sute de mii de protestatari, azi sediu al Ministerului Afacerilor Interne, se ridica şi giulgiul comunismului care cuprinsese ţara timp de patruzeci şi cinci ani, ultimul şi cel mai grav avatar al dictaturii şi, implicit, al iliberalismului ce dominase viaţa poporului nostru timp de cincizeci şi doi de ani. Atunci, cu toate blocajele, crimele, poticnelile, şovăielile şi ticăloşiile ce au punctat următorii douăzeci şi opt de ani, România s-a reconectat la destinul istoric imprimat de generaţia extraordinară a revoluţiei din 1848, acela de asumare a valorilor civilizaţionale ale Occidentului- drepturile omului, democraţia, statul de drept, economia de piaţă- pe scurt acele valori cunoscute şi ca liberale, în sensul larg al cuvântului. Ba chiar, din impulsul primit în decembrie 1989, România a reuşit, repet, chiar şi târându-se, să ajungă mai departe decât au ajuns vreodată predecesorii, la alăturarea efectivă la Occident prin integrarea ca membru cu drepturi depline al NATO (în 2004) şi al Uniunii Europene (în 2007), precum şi prin formarea unei societăţi civile cu adevărat vibrante, din mişcările sociale ale anilor 2011-2015.

Doar că, la ora actuală, zona geografică de care aparţinem, Europa Centrală şi de Sud Est, suferă un nou val al schimbării, iar deschizătorii de drumuri sunt, exact ca şi în 1989, Ungaria şi Polonia. Numai că acum avem o schimbare în sens invers. Dacă în urmă cu douăzeci şi opt de ani naţiunile se ridicau pentru a pune punct socialismului totalitar marxist-leninist şi pentru a-şi asuma valorile liberale amintite mai sus, acum Ungaria şi Polonia conduc un marş invers. Europa Centrală se îndreaptă către un nou iliberalism, de extracţie putinist-erdoganistă, cu unele aparenţe democratice, dar ascunzând eliminarea statului de drept prin încălecarea puterii judecătoreşti de către cele două puteri politizate din stat, legislativul şi executivul, limitarea libertăţii presei, încorsetarea societăţii civile prin impunerea de mecanisme de control represive asupra ONG-urilor şi prin înăsprirea legislaţiei de ordine publică în sensul împiedicării protestelor, precum şi apelul la un discurs ultraconservator, cu nuanţe tot mai fascistoide.

Pentru România, această stare de fapt ar fi putut fi o şansă. Spre deosebire de Guran, eu sunt mai puţin rezervat la ideea unei Românii ca putere regională. Cu o guvernare inteligentă, ţara noastră ar fi putut deveni campionul valorilor democraţiei liberale şi statului de drept între vecini care derapează pe zi ce trece şi principalul aliat din această parte a continentului al unui Occident care, timp de decenii, a avut o certă preferinţă pentru ţările catolic-protestante din regiune, gen Polonia, Ungaria, Cehia etc., pe care le-a considerat mai apropiate sieşi ca model civilizaţional. Atât doar că, la alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, 61% dintre noi nu s-au prezentat. Mulţi au scuza că sunt la muncă în străinătate şi că nu au putut să voteze (prea puţine secţii, o lege a votului prin corespondenţă prea greoaie şi rigidă). Dar şi mai mulţi sunt cei care au considerat că nu au pe cine să voteze, deşi, pentru prima dată în mulţi ani, pe lângă partidele vechi şi corupte apărea pe buletinul de vot şi cel puţin un partid plecat de la firul ierbii, cu oameni necompromişi. Urmarea a fost că, după mobilizarea electoratelor captive, atât cât a mai rămas din ele, puterea a fost preluată în mod excesiv de eşalonul cel mai murdărit al clasei politice, plin de oameni terorizaţi de perspectiva închisorii şi, mai ales, a banilor furaţi care ar trebui restituiţi. Iar cel mai puternic om din România a devenit un condamnat penal definitiv. Consecinţa a fost frustrantul an 2017, în care, din egoismul acestor politicieni, România s-a rupt de idealurile lui decembrie 1989 şi s-a înscris hotărât pe calea iliberală deschisă de Ungaria şi Polonia. Şi, vorba lui Guran, numai protestele din stradă, cu o mobilizare care nu s-a mai văzut de la revoluţia din decembrie 1989, au împiedicat ca România să nu fie ea prima împotriva căreia se activează articolul 7 din Tratatul de la Lisabona, iar această îndoielnică onoare să-i revină Poloniei.

Oricum, trebuie să ne fie clar că de data asta, dacă lucrurile continuă aşa, nu vom mai avea nicio scuză. Deşi comunismul a găsit apel în zonele cele mai periferice şi declasate ale României profunde, s-a putut construi pe ele şi a ajuns să îmbrace aberante forme naţionale, iar după 1989 a continuat să persiste în mentalitatea multora, mereu am putut invoca că nu a fost alegerea noastră. Că ne-a fost impus după al doilea război mondial de un imperiu vecin care, după ce ne-a sfârtecat teritoriul, ne-a impus regimul politic şi ne-a mutilat societatea. Şi că aliaţii noştri istorici ne-au abandonat acestui imperiu vecin, care ne mai făcuse necazuri şi înainte. Dar, acum, influenţa Rusiei e mult mai insidioasă, iar ceea ce ni se întâmplă, ne facem noi cu mâna noastră. Când va veni ziua ca fiicele, fii, nepoatele şi nepoţii să mă întrebe "tată/bunicule, dar tu ce ai făcut atunci?", o să am ce să le spun. Că măcar am încercat. Dar voi, cei care nu ieşiţi la proteste, nu ieşiţi la vot, că sunteţi prea comozi, şi cei care vă lăsaţi, ba chiar cereţi să fiţi minţiţi şi credeţi toate balivernele unei propagande ipocrite, voi ce o să le răspundeţi urmaşilor voştri?

Cel de-al patrulea Rege al României

Istoria cunoaşte tot felul de momente, unele mai luminoase, altele mai întunecate, unele mai vesele, altele mai triste. De ieri trăim un moment istoric, deopotrivă trist şi întunecat. La vârsta de nouăzeci şi şase de ani, Majestatea Sa Regele Mihai I (1921-2017), şi-a încetat existenţa lumească şi a trecut pe de-a întregul în amintire.

 

Regele ne-a părăsit într-un moment în care poporul său începe aniversarea Centenarului Marii Uniri mai dezbinat ca niciodată după 1990. Suntem prinşi într-o încleştare tot mai dură între forţele prograde ale asumării valorilor democraţiei liberale şi statului de drept şi cele retrograde ale corupţiei, despotismului "baronial" şi iliberalismului marca Putin-Orban-Kaczinsky-Erdogan. O propagandă ieftină vorbeşte de un "stat paralel", dar de fapt avem două societăţi paralele, una a îmbuibaţilor din bani publici şi a oamenilor vulnerabili aserviţi într-o formă sau alta de aceştia şi una a oamenilor destupaţi la minte şi dinamici, care vor "o ţară ca afară".

Despre marele defunct s-au spus de-a lungul timpului multe, dar nimeni dotat cât de cât cu bunăcredinţă nu a putut să nege vreodată că Majestatea Sa a fost un promotor convins al valorilor democratice. Şi nici că de pe această poziţie s-a opus constant atât dictaturilor de dreapta sprijinite de puterile fasciste în anii '40, cât şi regimului comunist stalinist şi ceauşist ce a urmat instalării ocupaţiei sovietice. Tot în baza acestei opţiuni, Regele Mihai I şi-a adus contribuţia la primirea României în NATO şi în Uniunea Europeană. De asemenea, nu trebuie să uităm că cel de-al patrulea Rege al României a domnit prima dată, în anii 1927-1930, într-o Românie cu graniţe mult mai fireşti decât cea de acum. Şi că în a doua domnie (1940-1947) a contribuit la începutul refacerii unităţii naţionale pierdute la sfârşitul domniei tatălui său, reuşind revenirea Ardealului de Nord între hotarele Ţării (fără ca vreodată să-i uite pe românii pe care istoria vitregă i-a lăsat înstrăinaţi până în zilele noastre).

Dar despre istorie şi despre rolul efectiv jucat de marele Rege plecat ieri dintre noi vom avea tot timpul să discutăm în detaliu. Aşa cum vom avea destul timp să dezbatem asupra moştenirii politice ce rămâne în urma sa, dacă vreodată se va mai pune problema restaurării unei monarhii constituţionale în România sau nu, dacă dinastia inaugurată de Carol I (1866-1914) va mai avea un viitor, ce se va întâmpla cu proiectul de lege de instituţionalizare a Casei Regale a României ş.a.m.d.

Mi se pare însă foarte relevant în aceste clipe de tristeţe, dar şi de divizare şi ostilitate reciprocă în societatea românească, să revedem, să reascultăm sau să recitim discursul Majestăţii Sale din Parlamentul României, de la împlinirea vârstei de nouăzeci de ani, la 25 octombrie 2011. Acel discurs, magistral, cea mai bună alocuţiune politică auzită de la tribuna Parlamentului de la abolirea abuzivă a monarhiei la 30 decembrie 1947, conţine toate lucrurile la care trebuie să ne gândim şi toate soluţiile necesare pentru ca să devenim, în fine, o societate demnă şi sănătoasă din punct de vedere moral şi psihiatric:

"Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

 Sunt mai bine de șaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară națiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie și cu speranță invitația reprezentanților legitimi ai poporului. Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independența și libertățile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem și în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru. Ultimii douăzeci de ani au adus democrație, libertăți și un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, își împlinesc visele și încearcă să-și consolideze familia și viața, spre binele generațiilor viitoare.

România a evoluat mult în ultimele două decenii. Mersul României europene de astăzi are ca fundament existența Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană și NATO nu ar fi fost posibil fără acțiunea, întru libertate și democrație, a Legislativului românesc de după anul 1989. Dar politica este o sabie cu două tăișuri. Ea garantează democrația și libertățile, dacă este practicată în respectul legii și al instituțiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor Statului.

Multe domenii din viața românească, gospodărite competent și liber, au reușit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători și companiile mijlocii, tinerii și profesorii din universități, licee și școli, cei din agricultură. Încearcă să-și facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomații și funcționarii publici, deși sunt puternic încercați de lipsa banilor și descurajați instituțional. Își fac datoria față de țară instituții precum Academia Română și Banca Națională, deși vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit față de ierarhia valorilor din societatea românescă.

Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democrație, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă prin situații înjositoare. România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile și aeroporturile moderne sunt parte din forța noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este și va fi o piatră de temelie a societății. Regina și cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susține interesele fundamentale ale României, continuitatea și tradițiile țării noastre.

Nu m-aș putea adresa națiunii fără a vorbi despre Familia Regală și despre importanța ei în viața țării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie.

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos. În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra ființei națiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet și definitiv de năravurile trecutului.

Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989. Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii și frații noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni și respectați. Am servit națiunea română de-a lungul unei vieți lungi și pline de evenimente, unele fericite și multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare națiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democrația trebuie să îmbogățească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca și toate țările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectați și pricepuți. Nu trebuie niciodată uitați românii și pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de influență. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în țara noastră sau dacă vor să rămână separați. Europa de astăzi este un continent în care popoarele și pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut și continuă să fie valabil pentru toți românii. Ei sunt toți parte a națiunii noastre și așa vor rămâne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!"