13-14 la final

Acum nişte ore, Camera Deputaţilor, cameră decizională, a adoptat legea prin care se aprobă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 14/2017, cea care abrogă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, precum şi legea prin care se respinge aceasta din urmă. Faptul că infama OUG 13 a fost şi abrogată printr-o altă ordonanţă, şi respinsă prin lege după îndelungi presiuni ale revoltaţilor din stradă şi opozanţilor din Parlament, dar şi după o vizită a premierului Sorin Grindeanu la Bruxelles, în timpul căreia şi-a luat destule bobârnace, situaţie insolită, este rezultatul direct al confuziei perpetuate dinadins de guvernarea PSD+ALDE, care a tot încercat să lase portiţe prin care OUG 13 ar fi ajuns să-şi producă urmările.

Desigur, sunt semnale că cel puţin o parte a Puterii ia în calcul producerea efectelor dorite pe o cale mai puţin forţată şi imperativă, mai insidioasă, prin legiferare parlamentară. Aproape concomitent cu cedarea finală a Parlamentului în faţa mişcărilor de protest, preşedintele PSD Liviu Dragnea le promitea primarilor că se va legifera cumva deosebirea dintre oportunitate şi legalitate, în aşa fel încât cât mai mult posibil să intre în sfera oportunităţii. Aşadar, chiar dacă protestele din Piaţa Victoriei şi din restul ţării şi diaspora vor înceta, vigilenţa va trebui menţinută.

Se pune totuşi întrebarea dacă mişcarea de protest ar trebui să se oprească în acest punct. Zilele următoare o vor arăta. Cert însă, chiar dacă o a doua "marţe neagră" a fost blocată de vigilenţa ceţăţenească, într-o lume normală un guvern care a gafat atât de grosier practic din primele zile de după investirea sa şi care nu a ţinut seama de semnalele foarte puternice primite din societate că se înscrie pe un drum de netolerat trebuie să-şi dea demisia. Nimeni nu contestă dreptul câştigătorilor alegerilor de a guverna, dar nu oricum şi nu fără a avea ceea ce răposata mea bunică îmi tot repeta pe când eram copil, să-mi intre bine în cap: curajul răspunderii. De asemenea, Liviu Dragnea, care şi-a târât partidul în această aventură vecină cu naufragiul cu o tenacitate demnă de cauze mai bune, care a demonstrat că, prin comparaţie, Victor Ponta nu a fost chiar atât de rău, ar trebui şi el să părăsească, benevol sau forţat, şefia PSD.

În fine, după ce conduita PSD din ultimele două luni ne-a aruncat înapoi în anul 1990 şi în discursurile de tipul "moarte intelectualilor" (acum corporatiştilor, tehnocraţilor şi soroşiştilor), "voi n-aţi mâncat salam cu soia" (acum nu exilaţii precum Ion Raţiu, ci tinerii cu studii în străinătate), "nu ne vindem ţara", "noi muncim,  nu gândim" (în fine, partea cu muncitul nu mai e cazul, că feseniştii din '90 au ieşit la pensie între timp, dar rămâne cealaltă parte) ş.a.m.d., ar fi cazul să i se facă vânt şi preşedintelui de onoare Ion Iliescu. Ceea ce PSD-iştii nu realizează, dar ar trebui să o facă, e că a-l avea pe Ion Iliescu preşedinte de onoare e cam totuna cu situaţia în care un partid declarat de centru dreapta din Germania l-ar fi desemnat ca preşedinte de onoare pe Rudolf Hess...

Ziceam de o lume normală. Dar cu Brexit, cu Donald Trump care deplânge public- a se citi delirează- atentate în Suedia, care nu au avut loc, cu Gerd Wilders şi partidul său cotaţi primii în sondaje în alegerile ce urmează în Olanda, cu Marine LePen la rândul său destul de aproape de a înhăţa preşedinţia Franţei, nu trăim într-o lume normală. Ba, de fapt, paradoxal, revolta românilor, popor mai degrabă privit cu rezerve până acum, ajunge să dea speranţe că se poate totuşi lupta pentru normalitate, că nu întreaga planetă a fost mesmerizată de machoismele de pitic frustrat ajuns dictatorul celei mai întinse ţări de pe glob ale lui Vladimir Putin şi nici nu este sedusă de conceptul stupid al "democraţiei iliberale" (menţionată prima dată acum vreo doi-trei ani de Viktor Orban, dar perfect definită în România acestui început de an 2017 de coaliţia PSD+ALDE: poporul se exprimă la urnele de vot o dată la patru ani, în rest ciocul mic, pentru că aleşii, prin faptul că au fost aleşi, au tot dreptul să facă fix ce vrea- adică i se pare "oportun"- muşchiului lor).

Exemplul românesc a reverberat în proteste ce au avut loc în Bulgaria şi în Albania, iar altele se anunţă în alte ţări balcanice, unele chiar mai confruntate cu corupţia decât patria noastră. Pe termen ceva mai lung, faptul că societatea românească devine un model pentru Balcani ar putea fi pasul decisiv către o aspiraţie mai veche a proiectului numit România, exprimată şi chiar parţial realizată încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a lui Carol I. Inclusiv Emil Constantinescu, într-un moment de mare slăbiciune a ţării noastre, a menţionat-o: România ar putea deveni liderul regional al Europei de Sud Est. Cum spuneam, România chiar a jucat acest rol în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, când a susţinut emanciparea naţională a popoarelor balcanice, când a patronat şcolile şi bisericile vlahilor din sudul Peninsulei Balcanice, când a intervenit decisiv pentru tranşarea conflictelor din 1877-1878 şi 1913, când a stopat bolşevizarea Ungariei în 1919 şi a devenit elementul comun şi central al Micii Antante şi al Antantei Balcanice. Nu este o întâmplare că imnul de stat al Albaniei este cântecul patriotic românesc "Pe al nostru steag e scris Unire" cu versurile, desigur, schimbate.
 

Dar ceva mereu a lipsit. România poate că a fost statul cel mai influent din zonă, însă doar atâta timp cât nu se implica o putere mai mare, de tipul Germaniei sau URSS, dar nu a reprezentat, cu adevărat, un model pentru ţările vecine. Ori pentru un lider regional, ăsta e un aspect esenţial. Nu e suficient să ai suprafaţa cea mai mare, populaţia cea mai numeroasă, armata cea mai puternică. Cel mai important este să ai preeminenţa culturală, să fii admirat de ceilalţi, iar soluţiile tale să fie imitate şi de ei. Când asta se întâmplă, atunci o ţară devine cu adevărat liderul regional. Ori, acest lucru pare să se petreacă acum. Sigur, e devreme, e prematur, mai trebuie să existe şi alte câştiguri valorice, dar cine ştie?...

Un semn chiar mai frapant este faptul că manifestaţiile din România au inspirat un protest la Paris. Da, acel Paris, capitala Franţei, oraşul după chipul şi asemănarea căruia a fost sculptat Bucureştiul dintre 1848 şi 1947, capitală a ţării a cărei cultură a dat tonul modernităţii în Vechiul Regat. Şi da, nu vorbim de un protest al diasporei româneşti, ci de manifestaţia anti-corupţie a unui număr destul de mare de francezi sadea care, chiar dacă ceva mai evident de stânga decât grosul protestatarilor din România, s-au declarat inspiraţi de revolta românilor. Cu asta protestatarii anonimi din Piaţa Victoriei şi din celelalte pieţe şi străzi ale României au reuşit ceea ce clasa politică a eşuat să realizeze în cei zece ani scurşi de la integrarea României în Uniunea Europeană: să dea o voce ţării noastre, să arate celorlalţi europeni că românii nu sunt doar nişte lingăi care votează cum li se spune ci, asemenea tuturor celorlalte naţiuni ale UE, au interesele, părerile şi opţiunile lor.

 

În fine, probabil cea mai bună încheiere a acestui scurt bilanţ este un rezumat al celor întâmplate, de la ultima postare în care am făcut un astfel de rezumat, cea din 10 februarie. Aşadar, sâmbătă, 11 februarie, a fost ziua în care câţiva protestatari au încins un maraton pe Kiseleff şi Aviatorilor, în jurul Parcului Kiseleff, dar şi a Palatului Victoria. A doua zi, duminică, 12 februarie 2017, optzeci de mii de protestatari prezenţi în Piaţa Victoriei au folosit foi colorate şi lanternele telefoanelor mobile ca să creeze o coregrafie, o imensă reprezentare a tricolorului românesc. A fost un moment destul de asemănător celui din 21 septembrie 2013, când protestatarii au recreat în aceeaşi Piaţă a Victoriei, folosind sfori şi hârtii colorate, sigla Campaniei Salvaţi Roşia Montană, frunza verde-roşie. Singura deosebire a fost că în 2013 coregrafia a avut loc pe lumină. Acest moment, ca şi prezenţa numeroaselor tricoloruri, repetatele intonări ale imnului "Deşteaptă-te române" şi, în general, apelul la simboluri naţionale, a trezit unele reticenţe ale unor activişti cu vederi mai degrabă internaţionaliste şi "corecte politic".

 

Tot în acelaşi week-end, la Sibiu, activistul Doru Apostol, un veteran al campaniilor civice, participant şi la mişcările din 2013 şi 2015 şi principal organizator al protestelor anti-ordonanţe din oraşul de pe Cibin, a avut iniţiativa protestului prin lectură, în faimoasa Piaţă Mare din vechea cetate medievală. După week-end, chiar dacă numărul participanţilor a continuat să scadă, protestele au continuat zi de zi. În replică, au continuat şi protestele proguvernamentale de la Cotroceni, dar după momentul de vârf din 5 februarie, când la Cotroceni au fost între o mie cinci sute şi două mii de protestatari, şi acestea au scăzut inexorabil. Toate ameninţările privind pedepsirea părinţilor care şi-au luat copiii la proteste (vedeţi articolul anterior de pe acest blog) şi-au primit răspunsul cuvenit sâmbătă, 18 februarie 2017, când perimetrul din centrul Pieţei Victoriei a fost invadat de părinţi cu copii. În acelaşi week-end, după un prim miting anunţat la care nu a venit nimeni, organizaţiile locale ale PSD au reuşit să adune, aducând organizat din localităţile a două judeţe- Argeş şi Dâmboviţa-, şase mii de demonstranţi proguvernamentali la Piteşti. A fost un exerciţiu pentru un eventual miting la Bucureşti, dar un exerciţiu costisitor.

Tăria celeilalte tabere s-a văzut însă în seara zilei de duminică, 19 februarie, când două mii cinci sute de oameni au rezistat în Piaţa Victoriei sub o ploaie rece şi penetrantă (m-a făcut fleaşcă inclusiv prin mănuşi, nişte mănuşi bune pe care le am de prin 2007 şi cu care nu mi s-a mai întâmplat asta), iar unii chiar au găsit energia să împartă stickere şi insigne cu #rezist, scris cu litere roşii pe fond galben, sigla mişcării din protest din februarie 2017. Iar protestele, luni şi azi cel puţin, au cotinuat...

#rezist

Protecţia copilului, pretext de represiune

Aşadar, art. 27 alin. (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului republicată spune: „Copiii nu pot fi folosiţi sau expuşi de către părinţi, reprezentanţi legali, alte persoane responsabile de creşterea şi îngrijirea lor, organisme private acreditate ca furnizori de servicii sociale, instituţii publice sau private, în scopul de a obţine avantaje personale/instituţionale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice.” Adică, de exemplu, cum se poate vedea în imagine, când părinţii membri de partid îşi aduc copiii ori asistenţii sociali dependenţi de partid aduc copiii aflaţi în grija lor spre a fi pozaţi alături de candidatul partidului, astfel încât acesta să câştige voturile necesare (re)confirmării în demnitatea locală, judeţeană sau centrală. Conform art. 142 alin. (1) lit. j şi alin. (2) lit. d amenda pentru această contravenţie este între 5.000 şi 10.000 de lei.

Pe de altă parte, art. 28 alin. (1) din aceeaşi lege dispune: „Copilul are dreptul la libertate de exprimare.” Iar art. 31 precizează că: „(1) Copilul are dreptul la libera asociere în structuri formale şi informale, precum şi libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege. (2) Autorităţile administraţiei publice locale, unităţile de învăţământ şi alte instituţii publice sau private competente iau măsurile necesare asigurării exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute la alin. (1). ” Pe scurt, copiii au acelaşi drept ca şi părinţii lor să ia parte la întrunirile publice din Piaţa Victoriei şi din alte locuri din ţară, aşa cum l-au avut şi la alte adunări de protest din ultimii cinci-şase ani. Dar, desigur, aceste prevederi generoase nu sunt şi ele protejate de art. 142, încălcarea lor nu reprezintă contravenţie.

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului republicată nu este însă foarte des invocată de autorităţi, aşa cum s-a întâmplat zilele acestea. Probabil deoarece conţine şi Capitolul VI - Protecţia copilului împotriva abuzului, neglijării, exploatării şi a oricărei forme de violenţă, cu următoarele secţiuni: Secţiunea 1 - Protecţia copilului împotriva exploatării economice, Secţiunea 2 - Protecţia copilului împotriva consumului de droguri, Secţiunea 3 - Protecţia copilului împotriva abuzului sau neglijenţei, Secţiunea 4 - Protecţia copilului cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate, Secţiunea 5 - Protecţia copilului împotriva răpirii sau oricăror forme de traficare şi Secţiunea 6 - Protecţia copilului împotriva altor forme de exploatare. Ori statul nostru drag, acum atât de îngrijorat de „riscurile” la care ar fi supuşi copiii ce iau parte la demonstraţii alături de părinţii lor, nu se poate lăuda că a făcut cu adevărat ceea ce trebuia să facă apropo de problemele reale şi endemice menţionate în respectivul capitol din lege.

În realitate, dacă adăugăm la povestea asta cu aşa-zisele plângeri adresate unităţilor din subordinea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţii, controalele poliţiei locale la cei care au permis din apartamentele lor efectuarea de proiecţii laser în Piaţa Victoriei, deschiderea de dosare penale celor care au ridicat drone, încercarea de evacuare a antreprenorilor care şi-au mutat biroul în perimetrul de protest, este clar că am intrat în a doua etapă, cea represivă, a butadei lui Mahatma Gandhi: „Mai întâi vor râde de tine, apoi vor lupta împotriva ta şi apoi vei învinge.” I-aş atrage însă atenţia domnului preşedinte Liviu Dragnea că dacă nu-şi potoleşte zbirii de genul foştilor adepţi ai defunctului Corneliu Vadim Tudor, doamna Lia Olguţa Vasilescu şi domnul Codrin Ştefănescu, se va ajunge pentru prima dată în România după alegerile din decembrie 1933 la alegeri anticipate.

De data asta voi sări peste rezumatul protestelor de la data precedentului articol de pe blog până la acesta. O să-l reiau data viitoare. Vreau însă să fac un apel ca toţi cei care cunosc evenimente concrete, cu dată, oră şi loc, la care au fost expuşi copii în scop electoral să facă plângere la direcţiile de asistenţă socială conform art. 27 alin. (4) coroborat cu art. 142 alin. (1) lit. j şi alin. (2) lit. d din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului republicată împotriva partidelor politice, a candidaţilor şi a autorităţilor culpabile. Eu însumi am luat-o în cătare pe doamna ministru Lia Olguţa Vasilescu, drept pentru care rog să mi se comunice astfel de elemente faptice.

#rezist

"Revoluţia luminii" şi teoria conspiraţiei

Înainte, dar în special după manifestaţiile uriaşe de duminica trecută, am putut vedea cum un întreg aparat de comunicare şi de propagandă al celor două partide din coaliţia de guvernare, în special al PSD, s-a pus în mişcare pentru a discredita protestele şi a le nega caracterul de mişcare populară autentică. O teorie a conspiraţiei după alta a fost rostogolită pe rând, tactică deloc nouă, dar înnoită şi dezvoltată în actuala epocă a post-adevărului, în care inclusiv internetul a devenit o armă puternică cu două tăişuri, care poate propaga ştirile reale, dar ignorate de media tradiţională din cauza partipriurilor patronilor şi redactorilor şefi, dar şi minciunile cele mai sfruntate într-o manieră coerentă şi cu aparenţă de realitate, potrivit principiului leninist "calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne". Două exemple clasice de post-adevăr, practicate chiar de cele mai puternice guverne din lume: campania SUA dinainte de invazia Irakului în 2003 despre armele de distrugere în masă ale dictatorului Saddam Hussein, care de fapt nu mai existau de la primul război din Golf tocmai pentru a nu deveni pretextul unei noi invazii, şi ideea repetată obsesiv de Rusia privind încercuirea ei de către NATO pentru a-şi justifica agresiunile şi subversiunile din ţările vecine, deşi oricine se uită pe o hartă îşi dă seama că toate bazele NATO, poate mai puţin în regiunea baltică din cauze ce ţin de geografie (acel cui al lui Pepelea numit Kaliningrad), sunt la mare distanţă de graniţele Rusiei.

Fac însă o mică digresiune, pentru că la fiecare articol postat în ultimul timp am făcut şi un rezumat al protestelor. Aşadar după ce duminică Guvernul a abrogat infama OUG nr. 13/2017, protestele au continuat în Piaţa Victoriei şi în alte oraşe din ţară la scară ceva mai mică, coborând de la sute de mii la mii. Este clar însă că dacă vreuna dintre temerile legate de eventuala respingere în Parlament sau declarare neconstituţională a OUG nr. 14/2017, cea care abrogă, vor fi din nou sute de mii de protestatari pe stradă. La rândul lor, câteva sute de protestatari pro-guvernamentali, unii aduşi organizat din ţară de organizaţiile PSD, au continuat să manifeste zi de zi în faţa Palatului Cotroceni. Unii cer demisia Guvernului, ceilalţi demisia Preşedintelui.

 

Ultimele două zile au fost cele mai interesante. Miercuri, 8 februarie, protestatarii din Piaţa Victoriei au deszăpezit voluntar platoul central, unde se desfăşoară protestul. Seara, la Cotroceni, Preşedintele Klaus Iohannis a ieşit să discute cu protestatarii pro-guvernamentali, dar, evident, cine ştie ce dialog nu a fost posibil, iar angajaţi ai Preşedinţiei au încercat să le dea ceai cald, dar aceştia, în majoritate bătrâni, pare-se că au refuzat. În aceeaşi zi, CCR a respins cererile CSM şi ale Preşedintelui privind constatarea conflictului între puterile statului legat de maniera în care a fost adoptată OUG nr. 13/2017. Joi, 9 februarie, aceeaşi CCR a respins cu majoritate şi nu cu unanimitate ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, pe motiv că OUG 13 este abrogată de OUG 14 şi cererea nu mai are obiect. În acest fel, CCR, al cărei actual preşedinte, Valer Dorneanu, este un fost membru marcant al PSD şi fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, şi-a contrazis propria practică anterioară, când s-a mai pronunţat pe fond asupra constituţionalităţii unor acte normative abrogate. Tot joi Ministrul Justiţiei, Florin Iordache, artizanul OUG 13, cel căruia i-am zis încă de la dezbaterea publică din 30 ianuarie că este, de pe atunci, un personaj de tristă amintire, şi-a dat în fine demisia.

Bun, şi acum hai să ne întoarcem la post-adevăr, teoriile conspiraţiei şi încercarea de a compromite  ceea ce unii numesc deja "revoluţia luminii" (referire al momentul aprinderii lanternelor telefoanelor mobile la unison de către toţi protestatarii) prin astfel de false realităţi, dar despre care protestatarii pro-guvernamentali au fost convinşi că reprezintă adevărata realitate. Voi încerca să le iau pe rând, cu menţiunea că e posibil să-mi scape una sau două mai absurde, pentru că şi răbdarea mea în faţa stupidităţii are o limită.

Prin urmare, cea mai la modă acum, construită pe constatarea evidentă că foarte mulţi dintre protestatarii antiguvernamentali sunt angajaţi ai multinaţionalelor, dar şi pe prezenţa la proteste a directorului austriac al Raiffeisen Bank România, este că protestele sunt o conspiraţie a acestor multinaţionale, care-şi trimit şi plătesc angajaţii să participe la demonstraţii. Sigur, nimeni nu spune foarte clar şi de ce ar face multinaţionalele asta. A  existat o încercare când s-a afirmat că ar fi replica la faptul că guvernul Grindeanu a mărit salariul minim pe economie. Atât doar că asta l-a nemulţumit poate pe Gigi SRL, multinaţionalele oricum plătesc salarii substanţial peste nivelul salariului minim. De fapt, oricine ştie câte ceva despre cum funcţionează o multinaţională, îşi poate da seama că toată această teorie este ridicolă. Scopul multinaţionalelor e să facă cât mai mult profit, iar pentru asta ele preferă contextele liniştite şi predictibile (paradoxal, un motiv al prezenţei lor masive în China este tocmai natura dictatorială a regimului, care menţine mâna de lucru ieftină şi care face protestele şi grevele aproape imposibile). Aşadar, o multinaţională nu va stârni o revoluţie ci, cel mult, se va reloca dacă ceva nu-i mai convine atât de tare.

Nu, toată această nebunie cu multinaţionalele este o continuare şi o upgradare în post-adevăr a  campaniei electorale a PSD şi ALDE dinainte de alegerile din 11 decembrie 2016, campanie construită pe sloganuri naţionaliste anti-Bruxelles, anti-multinaţionale etc. Ipocrizia este însă evidentă: tocmai din cauza politicilor perpetuate timp de douăzeci şi şapte de ani de diferitele guverne, majoritatea ale actualului PSD, dar şi cele "de dreapta" precum guvernul Tăriceanu, s-a ajuns ca multinaţionalele să ocupe un loc atât de important în economia românească. Mai bine de două decenii, statul a împilat efectiv întreprinzătorii autohtoni, nelăsându-i să crească (decât cu rare excepţii din domenii mai de frontieră precum IT-ul), încurajându-i doar pe cei abonaţi la contractele cu statul pe baze de corupţie şi care au devenit doar nişte miliardari de carton. În schimb, s-au dat tot felul de facilităţi, unele de-a dreptul nejustificate, investitorilor străini. Cei mai serioşi dintre aceştia au fost multinaţionalele, alţii au fost pur şi simplu nişte piraţi care au vândut fabricile preluate la fier vechi, repede, şi apoi au dispărut. Şi sigur că sunt lucruri în neregulă şi cu multinaţionalele, cât timp acestea practică scheme de optimizare fiscală (în engleză spus de multe ori pe şleau tax avoidance- evitarea impozitelor) şi câtă vreme la aceeaşi muncă angajaţii români sunt mai prost plătiţi decât angajaţii străini. Dar, dacă mâine aceste multinaţionale, aşa cum sunt ele, cu toate defectele lor, ar părăsi România, bugetul consolidat s-ar prăbuşi iar bătrâneii care, în virtutea post-adevărului, protestează la Palatul Cotroceni, nu şi-ar mai putea primi pensiile. Deci, puţină atenţie cât de departe este împins post-adevărul, salvarea unor penali nu merită colapsul economiei româneşti (başca că, într-un astfel de caz extrem, confruntaţi cu mulţimile furioase, respectivii penali ar ajunge repede să regrete că nu sunt la închisoare).

Post-adevărul cu George Soroş este clasic şi folosit nu numai în România. Putin, Orban şi alţii ca ei îl invocă pe faimosul miliardar american drept Antichristul şi, prin urmare, instrumentul perfect pentru compromiterea opoziţiei. În România, primul care a văzut în Soroş răul suprem a fost Corneliu Vadim Tudor. În epoca respectivă, anii '90, mulţi dintre cei care azi, în PSD, în ALDE sau în presă, acuză protestatarii, de acum, dar şi pe cei din 2013, că ar fi plătiţi de Soroş, USR că ar fi partidul lui Soroş etc., beneficiau de bursele Fundatiei Soroş. Aşa cum a beneficiat şi Viktor Orban. În România, Soroş este în plus dubios şi antipatic pentru că e evreu ungur, iar unii-l suspectează că nu poate să doarmă nopţile din cauză că Transilvania nu e a Ungariei. Soroş este însă mai degrabă un duşman al naţionalismului în general, ceea ce îl face indigest şi în Ungaria criptofascistă din prezent. Faptul că ONG-iştii care au beneficiat sau beneficiază de finanţările lui Soroş au un discurs eminamente de stânga, mai mult sau mai puţin neomarxist, sau măcar progresist, fie el şi de dreapta, secularist, internaţionalist, feminist, pro-LGBT, pro-imigraţie, eventual vegan, şi, oricum, "corect politic" (iar la unii activişti de-a dreptul isteric) pare să creeze aparenţa unei conspiraţii la adresa societăţii şi a valorilor tradiţionale. Pe care, şi ne întoarcem la campania electorală, PSD şi ALDE, care şi-au asumat o retorică conservatoare, pretind că le apără.

Bun, dacă considerăm valorile fanariote ale "peşcheşului" şi "hatârului" valori tradiţionale, putem spune că, într-adevăr, PSD şi ALDE apără valorile sociale tradiţionale. Cât îl priveşte pe Soroş, realitatea despre acesta este, de fapt, mult mai puţina conspirativă. Într-adevăr, Soroş finanţează ONG-uri care îşi propun instaurarea democraţiei şi a drepturilor omului. A făcut-o în Europa de Est fostă comunistă în anii '90, o face şi acum în America Latină sau în spaţiul ex-sovietic. Unele din susţinerile acestor ONG-uri pot fi într-adevăr discutabile- nici eu nu sunt vreun fan al "corectitudinii politice", consider neomarxismul reşaparea unei utopii născute moarte, nu văd în naţionalism, cât timp e moderat, răul suprem, iar veganismul chiar îmi repugnă-, dar nu se poate nega că, cel puţin într-o anumită fază a dezvoltării democratice, finanţările lui Soroş au avut un efect pozitiv. Aşadar, omul e şi cu rele, dar şi cu bune. Şi poţi să nu fii de acord cu el şi cu cei finanţaţi la un  moment dat de el, dar să presupui că Soroş ar plăti câte 30 de lei pentru fiecare câine adus la protest, că, în general, ar plăti sute de mii de protestatari, este absurd. Păi, dacă Soroş ar fi dat bani şi protestatarilor de la Moscova din 2011-2012, cum susţine Putin, şi celor din România din 2013 şi 2017, şi celor din Polonia din 2016 etc., ar fi dat de mult faliment, oricât de multimiliardar în dolari e el.

Următorul suspect străin e Vladimir Vladimirovici Putin, "ţarul" Federaţiei Ruse. Asta parcă sună o idee mai credibil, este cert că aparatul lui Putin a dus post-adevărul la nivel de artă, ajungând să influenţeze până şi alegerile prezidenţiale din SUA (ceea ce aproape îl aduce la nivelul lui Mircea cel Bătrân, care a reuşit la un moment dat cu succes să se implice în succesiunea lui Baiazid Ildîrîm la tronul Imperiului Otoman). Dar nici Putin nu aveam cum să plătească sutele de mii de protestatari; de fapt, este destul de evident că finanţele Rusiei nu sunt pe măsura ambiţiilor, un adevăr crud de care s-a lovit deja Alexis Tsipras şi urmează Igor Dodon. Trolii lui Putin, cel mult, creează şi încurajează curente de opinie care apoi să producă efectul scontat. De asemenea, nu întotdeauna când ruşii şi activiştii susţin acelaşi lucru, au aceleaşi motive sau sunt în aceeaşi tabără, ori ultimii sunt manipulaţi de primii (a se vedea cazul Campaniei Stop TTIP&CETA, care ridică obiecţii pertinente faţă de aceste acorduri de liber schimb- imaginaţi-vă numai arbitrajul Gabriel Resources contra României cu o CETA intrată în vigoare).

Pe de altă parte însă, este din ce în ce mai clar că dacă Putin e de partea cuiva în conflictul în curs în România, nu este vorba de protestatarii antiguvernamentali, care sunt manifest pro-europeni şi pro-occidentali. Mult mai pe gustul lui este discursul preşedintelui Camerei Deputaţilor, Călin Popescu Tăriceanu, care de dragul penalilor vrea să denunţăm MCV-ul, să arătăm degetul mijlociu Comisiei Europene şi partenerilor noştri euro-atlantici, eventual să comitem şi un Romexit.

În fine, ajungem şi la principalul suspect intern, SRI. În acest caz, teoria conspiraţiei a fost lansată nu dinspre majoritatea parlamentară, care doar a preluat-o, ci de către Alina Mungiu Pippidi, ONG-istă cu ştate vechi, dar cunoscută şi recunoscută pentru ambiţia ei de a demonstra că orice s-ar întâmpla bun, trebuie să fie meritul domniei sale, precum degetul lui Stalin pe vremuri. Iar dacă domnia sa a fost prinsă complet în offside de evoluţia evenimentelor, atunci trebuie să fie vorba de o forţă ocultă, precum SRI, care a împiedicat-o pe domnia sa să-şi aroge meritul de mastermind al mişcării din stradă. În fine, am mai scris despre asta, nu reiau.

Bun, e greu să ştim exact ce face şi ce nu face un serviciu secret. Dar a presupune că serviciul a scos personal în stradă sute de mii de oameni, care altfel nu ar fi ieşit, ca şi cum nemulţumirea nu ar fi fost acolo, fie că vorbim de "agenturili" din decembrie 1989, fie că discutăm de protestele din ianuarie-februarie 2017, este proba unei minţi paranoice şi nu tocmai raţionale. Acolo unde nu ştim, pentru că timp de decenii vor fi informaţii clasificate, ne mai pot ajuta logica şi bunul simţ. Iar, apropo de SRI, atunci când aflăm, cum a fost cazul cu parangheliile familiilor Ghiţă, Coldea şi Maior, hm, ne putem întreba dacă nu cumva supralicităm noi capacităţile şi puterea acestui serviciu...

PSD şi simţul ridicolului

Aşa cum am anunţat în articolul publicat pe la începutul week-endului tocmai încheiat, manifestaţiile de ieri au bătut toate recordurile de participare. Dar nici ziua de sâmbătă, 4 februarie 2017, nu a fost una lipsită de interes. Protestatarii din Piaţa Victoriei au plecat în marş pe Lascăr Catargiu, prin Piaţa Romană, pe Magheru, Nicolae Bălcescu, Piaţa Universităţii, pe bulevardul I.C. Brătianu, Piaţa Unirii, apoi la Palatul Parlamentului în jurul căruia au făcut un lanţ uman, pentru a doua oară în istorie. Prima dată, un astfel de lanţ a fost format tot într-o zi de sâmbătă, 21 septembrie 2013, în timpul "toamnei româneşti", adică al amplelor proteste dedicate opririi proiectului minier de la Roşia Montană şi a celor de extragere a gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice de mare volum. Mulţi dintre participanţii din primul lanţ, au fost verigi şi în cel de-al doilea.

Duminică, 5 februarie 2017, au fost însă prezenţi în stradă pentru a opri garantarea legală a corupţiei de către guvernarea PSD+ALDE şi graţierea corupţilor şi a criminalilor comunişti încă în viaţă, aproximativ şase sute de mii de oameni în toată ţara, din care trei sute de mii în Piaţa Victoriei din Bucureşti. Cu aceste cifre, mişcarea de protest încă în curs a atins proporţiile unui eveniment de falie istorică cum a fost revoluţia din decembrie 1989. Şi, deşi mai este până la Paşti, participanţii la proteste au dat lumină întregii societăţi, în acel moment când toate telefoanele mobile au fost aprinse la unison. Şi, în timp ce adunări de solidaritate se ţineau şi la Chişinău şi Sofia, guvernul GrinDragnea, întrunit în şedinţă extraordinară, adopta o Ordonanţă de Urgenţă care să abroge Ordonanţa de Urgenţă nr. 13/2017, dar într-o manieră care să mai dea o şansă restauraţiei penale prin adoptarea modificărilor dorite la Codul penal şi Codul de procedură penală de către Parlament.

Pe de altă, parte, după zile întregi în care personaje precum Codrin Ştefănescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Lia Olguţa Vasilescu şi, mai ales, Liviu Dragnea însuşi, acest Voldemort de Teleorman care ne-a demonstrat că PSD-ul poate să producă moroi politici şi mai răi decât Victor Ponta sau Adrian Năstase, ne-au tot ameninţat că nu-şi mai pot stăpâni nărăvaşul partid care vrea să iasă la contramanifestaţii (sau să le spunem mineriade? Aşa ar fi logic...), duminică au comis-o. Au reuşit să scoată într-un protest la Palatul Cotroceni maximum o mie cinci sute de oameni, majoritatea bătrâni, speriaţi de teoriile conspiraţiei agitate de Antena 3 şi RTV.

Şi atât. Ceea ce mă face să-i răspund pe acelaşi ton doamnei ministru Lia Olguţa Vasilescu, care zicea că: "Eu cred că ar trebui să organizăm şi noi un miting! Noi, "ciuma roşie", care aplicăm cel mai bun program de guvernare de până acum. Pentru că aici mă despart în opinii de Liviu Dragnea. A venit momentul să vorbim şi noi! Cred că trebuie să ieşim în stradă!" Aşa, doamna Vasilescu, aţi ieşit. O mie cinci sute la momentul de vârf contra şase sute de mii. Nu aţi învăţat nimic din experienţa domnului Victor Ponta, care în 2013 a încercat să contrapună zecilor de mii de protestatari câteva zeci de aşa-zişi mineri RMGC? #ciumaroşie, atât puteţi? Sau chiar v-aţi pierdut orice simţ al ridicolului?

Şi că veni vorba, mă siderează în ultimul timp faptul că unii cunoscuţi monarhişti vorbesc cu ample citate din Badea, Ciuvică şi Gâdea. Unul îmi reproşa ieri că de ce am dus steagul regal la protestul din Piaţa Victoriei. I-am atras atenţia că-l voi duce întotdeauna unde se întâmplă partea corectă a istoriei. Iar dacă unii au interes, fiind angajaţi pe la Avocatul Poporului, alţii sunt oameni oneşti (cel cu steagul este chiar unul din cei mai cumsecade oameni pe care îi cunosc). Toţi aceştia par însă să-şi fi pierdut simţul ridicolului, să fi ajuns să creadă că George Soroş şi nu Ion Iliescu este omul care a asmuţit hoardele de mineri asupra golanilor din Piaţa Universităţii şi care l-a fugărit pe Rege pe şoselele patriei, dându-l afară fără menajamente din propria lui ţară, iar acum este păstrat cu încăpăţânare de PSD în funcţia de preşedinte de onoare. Că ţara au furat-o sistematic timp de douăzeci şi şapte de ani "tinerii frumoşi şi liberi" (care în '90 erau copilaşi de creşă şi de grădiniţă sau nici măcar în proiect) şi că "moarte intelectualilor" din 29 ianuarie 1990 este un principiu corect dacă este aplicat "tehnocraţilor" şi celor cu mastere şi doctorate în străinătate. Şi, evident, că decât să dăm cumva vreun oscior mişcării LGBT, mai bine ne lăsăm o naţiune întreagă să fim sodomizaţi încă douăzeci şi şapte de ani de urmaşii comuniştilor şi ai securiştilor urcaţi la putere pe bâtele minereşti. Cât despre povestea cu multinaţionalele care-şi plătesc angajaţii ca să participe la proteste, mă întreb unde va fi descoperit de "oamenii de bine" ai PSD xeroxul făcător de dolari care în iunie '90 se afla în subsol la PNŢCD: la Oracle sau la PriceWaterhouseCooper's?

Dar nu vreau să închei cu aceşti nefericiţi dezorientaţi. Mă voi adresa din nou, în final, celor care ştiu foarte bine ce fac, acelui grup infracţional organizat din majoritatea parlamentară. Le voi spune că ar trebui să studieze mai aprofundat istoria. În Franţa, 1789 s-a întâmplat pentru că elita politică a refuzat sistematic să renunţe la privilegii şi să iasă din starea sa de aroganţă autosuficientă, a refuzat ceea ce îi cerea restul societăţii. În 1917, în Rusia, istoria s-a repetat. În ambele cazuri, acele elite politice au plătit un preţ groaznic, dar care putea fi evitat dacă ar fi făcut proba realismului (moralitatea, oricum, le lipsea). Doresc doamnele şi domnii din PSD şi ALDE, dar şi complicii lor din aşa-zisa opoziţie de dreapta, să repete istoria la o sută de ani după ultimul episod evocat adineauri?

#Ro-mânia #rezist

Cum e cu democraţia, dragi tovarăşi

Chiar a doua zi după dezbaterea la care, uitându-mă în ochii săi, îi ceream lui Florin Iordache, Ministrul Justiţiei, să retragă cele două proiecte de OUG şi să demisioneze, Guvernul întrunit în şedinţă şi, din nou, fără să aibă subiectul pe ordinea de zi, nici măcar pe cea suplimentară, a adoptat un proiect de lege pentru graţierea, adică pentru clamata urgenţă, şi un OUG pentru modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, care, fără să mai intrăm în detaliile juridice mult discutate, să scape "gulerele albe", politicieni şi oameni de afaceri veroşi, de consecinţele juste ale faptelor comise sistematic, timp de aproape treizeci de ani.

#noapteacahoţii

Reacţia oamenilor nu s-a lăsat aşteptată şi imediat Piaţa Victoriei a fost plină de protestatari. În alte oraşe, de asemenea, au avut loc marşuri spontane; chiar de-adevăratelea spontane, că-n seara de marţi, 31 ianuarie (se pare că domnul Iordache, creator şi al "marţei negre" din 2013, are ceva cu ziua asta), nu a mai avut nimeni prea mult timp de creat evenimente şi de share-uit pe tot Facebook-ul. Iar mişcarea de protest a continuat zi de zi, cu protestatari adunându-se în Piaţa Victoriei încă de dimineaţă şi cu organizarea de mitinguri şi marşuri în toate municipiile reşedinţă de judeţ (inclusiv în fieful lui Liviu Dragnea, la Alexandria), în alte oraşe, în cea de-a doua capitală românească, Chişinău, în diaspora.

 

Un prim vârf s-a înregistrat la 1 februarie, când au fost trei sute de mii de protestatari, din care o sută cincizeci de mii în Piaţa Victoriei din Bucureşti şi când activarea aceleiaşi facţiuni din galeria Dinamo care a declanşat violenţele din ianuarie 2012 şi turbulenţele din timpul protestelor #Colectiv nu a reuşit să compromită revolta şi să descurajeze oamenii să mai participe. Un al doilea vârf, poate chiar mai mare, se aşteaptă duminică, 5 februarie. În acest moment, mişcarea de protest în curs a atins dimensiunile protestelor din anul 1990 şi se apropie de nivelul de participare al revoluţiei din  decembrie 1989.

#refuzacestabuz

Şi dacă tot am pomenit de 1989, hai să mergem un pic mai departe. În condiţiile în care până ieri, vineri, 3 februarie, pentru abrogarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 (ironic să fie tocmai numărul 13), înainte ca aceasta să-şi producă cele mai grave efecte, se pronunţaseră nu doar cetăţenii revoltaţi din stradă, dar şi Consiliul Superior al Magistraturii, Procurorul General, procurorii şefi ai DNA şi DIICOT, SUA, Germania, Comisia Europeană, Regatul Unit, Franţa, Olanda, în fine toţi partenerii occidentali ai României, Casa Regală, Biserica Ortodoxă Română şi chiar şi o parte din membrii PSD şi ALDE, precum ministrul demisionar Jianu sau Primarul Muncipiului Iaşi, în condiţiile în care până şi Victor Ciorbea, Avocatul Poporului, a cedat presiunilor Preşedintelui Klaus Iohannis şi a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, dinspre indivizii imorali care susţin această greţoasă iniţiativă, dinspre propagandiştii lor din anumite televiziuni şi dinspre credulii care se lasă păcăliţi de respectiva propagandă ni se spune că dacă PSD şi ALDE au câştigat alegerile, au dreptul să facă orice, că aşa e democraţia.

Aşa că, dragi tovarăşi, hai să vedem puţin cum e cu democraţia. Democraţia nu este o dictatură cu mandat care se acordă o dată la patru ani. Decât poate în Rusia lui Putin, care numai democraţie nu e. Într-o democraţie adevărată, cetăţeanul nu are un cuvânt de spus doar atunci când îşi alege reprezentanţii, iar apoi aceştia au puterea să facă în numele cetăţeanului tot ce îi taie pe ei capul. Democraţiile din ziua de azi sunt democraţii reprezentative, dar nu dictaturi reprezentative, iar asta e valabil chiar şi atunci când alegerile sunt câştigate cu 90% din 90% (darmite când victoria a fost de 45% din 40%, adică 18%, ca la 11 decembrie 2016). Câştigătorii alegerilor primesc dreptul de a guverna, mai ales de a aplica măsurile din programul în baza căruia, teoretic, au câştigat alegerile, dar nu dreptul de acţiona discreţionar. Actul lor de guvernare şi de legiferare trebuie să realizeze într-un dialog permanent cu opoziţia parlamentară şi neparlamentară, cu societatea civilă organizată sau informală şi, în general, cu cetăţenii. Mai ales acum, în era internetului şi a telecomunicaţiilor extrem de rapide, consultările publice au devenit mult mai uşoare şi mai relevante, ele nu ar trebuie tratate ca nişte formalităţi organizate în pripă şi în silă, aşa cum s-a întâmplat luni, 30 ianuarie. Niciun guvernant şi nicio majoritate parlamentară nu au voie să uite că suveranitatea statului aparţine naţiunii, nu unor câştigători vremelnici al alegerilor, şi că opoziţia constructivă nu înseamnă să accepţi zâmbind orice ticăloşie a puterii politice. Care, de altfel, mai ales într-o democraţie, nu ar trebui să comită ticăloşii..

#abrogaţiapoiplecaţi