joi, 29 decembrie 2016

Recomandare de Moş Vasile

Anul trecut, în Ajun de Crăciun, rupeam ritmul postărilor cu subiect politic pentru a face o recomandare de excelent cadou de Crăciun, o amplă şi exhaustivă sinteză în limba engleză a cercetărilor dedicate, din 1875 încoace, acelor sisteme de simboluri ale culturilor neolitice şi eneolitice din bazinul Dunării de Jos şi de Mijloc care ar putea reprezenta prima scriere din existenţa omenirii (tăbliţele de la Tărtăria sunt doar cel mai cunoscut exemplu de pe teritoriul actual al României, dar departe de a fi singurele artefacte bănuite a putea purta inscripţii): http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/12/o-investigatie-in-scrierea-danubiana.html.  

În 2016, luat cu altele, am ratat Crăciunul pentru a face o altă recomandare de posibil cadou. Doar că-n copilăria mea, cel puţin, exista şi un al treilea Moş cadorisitor, care mă vizita în noaptea de Revelion: Moş Vasile. Şi dacă cumva obiceiul cu Moş Vasile s-a pierdut (sau n-a existat decât în familia mea), vine oricum la primăvară Iepuraşul de Paşti. Nu, domnilor singuri, nu cel Playboy...

Ideea e că mă voi risca din nou cu o recomandare de cadou. Şi, iarăşi, mă voi referi la o carte (măcar să justific aerul prea intelectual pe care mi s-a spus recent că l-am expirat, spre dezavantajul meu, la o oarecare reuniune politică). Numai că de data aceasta nu vă voi trimite spre librăria unui muzeu (în 2015 a fost Brukenthal-ul), ci spre anticariate sau buchinişti, pentru că voi prezenta o carte apărută în 1969 şi care nu ştiu să fi fost republicată. Are însă un ceva comun cu recomandarea de acum un an: reprezintă un text ştiinţific serios privind un subiect inundat în prezent de aberaţii pseudo-ştiinţifice.

Coiful de argint aurit de la Agighiol
Aşadar, cartea asupra căreia atrag atenţia este "Arta traco-getică", apărută sub auspiciile Editurii Academiei RSR acum aproximativ patruzeci şi opt de ani. Autorul, care figurează în carte cu numele prescurtat de D. Berciu, este Dumitru Berciu (1907-1998), unul dintre cei mai mari arheologi, antropologi şi istorici specializaţi în istorie antică pe care i-a avut România în secolul XX. Şi, pe nedrept, unul prea puţin cunoscut în afara lumii istoricilor şi arheologilor.

Cartea în sine are două avantaje faţă de recomandarea de anul trecut: este în limba română şi este mult mai scurtă. Altfel însă, are un caracter monografic la fel de cuprinzător, analizând la sânge un anumit aspect cultural dintr-o anumită epocă şi dintr-o anumită civilizaţie. Vorbim de o artă aristocratică în aur şi argint (şi mai puţin din bronz), din perioada secolelor VI-IV Î.Ch., prezentă în civilizaţia geţilor dintre Munţii Balcani şi Carpaţii Meridionali şi Orientali, aşadar din nordul Bulgariei şi din sudul şi estul României. O artă animalieră în care unii specialişti au văzut o simplă influenţă scită- sau de-a dreptul nişte artefacte scite-, exuberantă, dar care după cele trei secole de manifestare dispare în dauna unei orfevrerii ceva mai austere a perioadei regale dacice. Faptul că în filmul "Dacii", din acelaşi an 1969, Amza Pellea pe post de Decebal era pus să poarte o reconstrucţie greşită a coifului de aur de la Coţofeneşti a fost genul de gafă istorică ca şi cea a regizorilor americani care i-au plasat pe regele Arthur şi pe cavalerii Mesei Rotunde în armuri de secol XV şi în castele de secol XVI.

Dumitru Berciu face două lucruri esenţiale în lucrarea sa. Primul: pune orfevreria getică a secolelor VI-IV Î.Ch. în context. Sesizează şi analizează asemănările, dar şi deosebirile cu arta animalieră scită, cu cea a Imperiului Ahemenid (care pe la începutul acestei perioade pătrunde până în Dobrogea), cu arta animalieră contemporană a rudelor apropiate ale geţilor, tracii sudici şi frigienii din Asia Mică. Sesizează de asemenea că această artă, repet, pur aristocratică, oamenii de rând nepermiţându-şi să poarte la sărbători coifuri sau cnemide de aur şi argint, ori să bea din rhyton-uri ori pocale din aceleaşi metale preţioase, nu trece Carpaţii, unde lumea dacică se va dezvolta mai târziu, decât puţin prin zona Porţilor de Fier ale Dunării. De asemenea, chiar dacă, firesc pentru acea vreme, analizează cu precădere descoperirile de pe teritoriul României, care au capitole consacrate- "sabia-emblemă" de la Medgidia, inventarul mormântului princiar de la Agighiol, coiful de la Coţofeneşti, tezaurul de la Craiova, rhyton-ul de la Poroina etc.- dedică suficiente pagini descoperirilor extrem de asemănătoare din Bulgaria. "Arta traco-getică" are şi meritul de a fi prima lucrare publicată în România care analizează în amănunt piesele din tezaurul de argint de la Porţile de Fier- un coif şi câteva pocale- descoperite în apele Dunării pe vremea când regiunea respectivă aparţinea Austro-Ungariei şi ajunse în colecţia Institutului de Artă din Detroit (SUA).

Al doilea demers esenţial pe care-l face Dumitru Berciu este o remarcabilă analiză de  stilistică, de simbolistică şi de tehnică metalurgică, de amănunt, care-i permite să sesizeze acele rezolvări care sunt diferite de cele din alte stiluri animaliere care au influenţat-o pe cea getică, precum cea scitică, dar şi pe cele care fac legătura cu meşteşugul bijutierilor autohtoni din perioadele istorice anterioare, din fierul timpuriu si din epoca bronzului, dar şi din epoca ulterioară, cea care avea să culmineze cu regatul întemeiat de Burebista şi Deceneu şi intrat în legendă odată cu eroica rezistenţă a regelui Decebal.
Coiful de argint de la Porţile de Fier (Detroit)
"Arta traco-getică" se concentrează aşadar doar pe un aspect al civilizaţiei geţilor din secolele VI-IV Î.Ch. şi o face atât de bine, încât concluziile cărţii rămân valabile şi pentru descoperirile care s-au făcut de la publicarea ei încoace. Este însă o perioadă cheie în istoria înaintaşilor noştri. În anul 514 Î.Ch. Darius I, suveranul Persiei Ahemenide, lansează o expediţie de-a lungul ţărmurilor Mării Negre împotriva sciţilor; înainte însă de a trece Dunărea şi Nistrul în direcţia acestora, geţii sunt singurii dintre traci care opun rezistenţă celui mai mare imperiu al momentului. Câteva decenii mai târziu, istoricul grec Herodot consemnează episodul în termeni destul de elogioşi şi referindu-se separat şi la marele gânditor Zalmoxis şi la doctrinele acestuia. Este momentul cu care geţii intră în istoria scrisă şi nu mai trebuie ghiciţi printre multele neamuri denumite generic traci.

Ceva mai târziu, marele dramaturg grec Sofocle introduce în tragedia "Triptolemos" fraza: "Şi Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi." Mai multe nu ştim, dacă e vorba de un personaj imaginar, unul mitologic sau unul cât se poate de real, eventual contemporan lui Sofocle. Iar nu mult după aceea, Tucidites povesteşte despre arcaşii călare geţi, dar şi despre medicii traci, adepţi ai lui Zalmoxis, care iau parte la invazia Macedoniei din anul 429 Î.Ch. ca parte a armatelor regelui odrys al Traciei, Sitalkes I (431-424 Î.Ch.). Secolul nu se termină fără o referire la o oaste getică acţionând în numele succesorului lui Sitalkes I, Seuthes I (424-408 Î.Ch.). În anul 339 Î.Ch. un rex histrianorum - rege dunărean, al cărui nume nu este menţionat, conduce o alianţă a geţilor dobrogeni şi a coloniştilor greci de pe litoralul nord-vestic al Mării Negre împotriva unui rege scit, Ateas, învingătorul întregii afaceri fiind însă Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare (care are propriul său episod militar cu geţii în anul 335 Î.Ch.). O emisiune monetară locală, printre primele de sorginte geto-dacică, indică posibilul nume al lui rex histrianorum sau al unui succesor de-al său: Moskon. Zopyrion, guvernatorul lăsat în urma sa în Macedonia de Alexandru cel Mare, plecat în acţiunea de cucerire a lumii, devine victima unui teribil masacru, undeva în Bugeac, în stepa getică, în anul 326 Î.Ch., când pier şi comandantul, şi întreaga armată macedoneană.

Dar momentul culminant şi, în acelaşi timp, final al acestei perioade este domnia regelui Dromihetes şi cele două războaie pe care acesta le poartă cu regele de data aceasta macedonean al Traciei, Lysimachos, în anii 300 şi 292 Î.Ch. Este perioada în care înfloresc în arealul getic mari centre de civilizaţie, precum Daosdava (Oraşul Lupilor, prin raportare la cuvântul traco-frigian "daos"- "lup", de care geograful antic Strabon lega şi originea etnonimului daci), pe lângă care se află acel somptuos mormânt de influenţă elenistică, dar de factură tracică, pe care istoricii bulgari i-l atribuie lui Dromihetes (totuşi puţin probabil, zona respectivă fiind tributară lui Lysimachos şi nu independentă precum regatul lui Dromihetes şi, de asemenea, Daosdava nefiind amintită de Diodor din Sicilia şi de celelalte surse asupra războaielor dintre Lysimachos şi Dromihetes, precum cetatea Helis). Puţin mai târziu, prin anii 279-278 Î.Ch., are loc marea invazie a celţilor în Balcani şi Asia Mică, care va declanşa un val de schimbări majore şi va însemna mutarea treptată a epicentrului civilizaţiei autohtone din exteriorul în interiorul lanţului carpatic.

Coiful de argint aurit de la Peretu
"Arta traco-getică" nu reprezintă aşadar, pur şi simplu, o monografie privind o anumită dezvoltare stilistică din arta metalurgică a unei civilizaţii de-a lungul a aproximativ trei secole din existenţa acesteia. Este o fereastră, singura pe care o mai avem, spre universul mental şi spiritual al căpeteniilor ale căror acţiuni au scos geţii din anonimat şi i-au introdus în istoria "mare"- personaje precum cele amintite mai sus sau acel Cotys, nume tipic trac, purtat şi de câţiva regi odrysi, dar şi de dacul Cotiso în secolul I Î.Ch., inscripţionat pe unul din artefactele din mormântul de la Agighiol. Da, este o artă aristocratică şi ca artă aristocratică spune puţin despre poporul antic numit geţi, într-o perioadă în care dacii ţineau încă de viitor. Dar tocmai pentru că este o artă aristocratică spune foarte multe despre conducătorii pe care acel neam străvechi i-a avut în chiar momentul în care a ieşit din masa amorfă a feluritelor popoare barbare de la nord de lumea mediteraneană şi a început să conteze suficient ca autorii lumii clasice să facă tot mai multe şi mai complete referiri la ei şi la faptele lor.

marți, 13 decembrie 2016

Reflecţii post-electorale

Mă adaug şi eu celor care comentează alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, însă cu o oarecare întârziere, determinată de faptul că pentru mine, ca reprezentant al USR în Oficiul Electoral al Sectorului 5 Bucureşti, alegerile au însemnat treizeci şi şase de ore de nesomn şi de activitate continuă. Dar nu despre activitatea în Oficiu vreau să scriu, deşi ar fi câte ceva de povestit şi despre asta. Vreau să mă refer însă la performanţa USR, ca partid care mă interesează în primul rând, lăsând numeroşilor gazetari şi analişti politici analiza a ceea ce au făcut bine PSD şi ALDE şi au făcut prost PNL, Dacian Cioloş ori Klaus Iohannis.

Aş face poate doar o singură observaţie, pentru că am sesizat în analizele pe care le-am citit până acum, printre picături, căci mai am şi treburi avocăţeşti ce s-au adunat între sâmbătă şi luni, de care trebuie să mă ocup cu prioritate, insuficient de afirmat următorul fapt: valul "revoluţionar" ultraconservator care s-a reflectat în maniere foarte diferite în ultimul timp prin toată emisfera nordică, nu a ocolit duminică nici România. Doar că la noi nu s-a putut vorbi de ascensiunea, culmea, pe umerii săracilor, a unui plutocrat slobod la gură ca în SUA, ori de avântul electoral al unor extremişti de dreapta sau de stânga, ca în Franţa, Austria, Republica Moldova ori Grecia, nici de derapajul spre autocraţie al unor oameni de stat proveniţi iniţial din zona conservatoare democratică, ca în Ungaria şi Polonia, şi nici despre referendumuri pe anumite teme care să indice o revoltă în sânul maselor faţă de politica centrului dreapta şi a centrului stânga tradiţionale şi, mai ales, faţă de dictatul "corectitudinii politice", aşa cum s-a întâmplat în Regatul Unit şi în Italia. Să nu ne îmbătăm cu apă rece pentru că PRU şi ANR-ul lui Marian Munteanu s-au aflat departe de a trece pragul electoral; unu la mână, cele două partide ortodoxist-naţionaliste s-au canibalizat reciproc, doi la mână, sentimentul unei părţi a populaţiei, care ar fi putut sufla vânt în pupa acestor două partide, a fost contabilizat în mod inteligent de către PSD. Liviu Dragnea şi ceilalţi lideri din Kisseleff au ştiut cum să-i lase pe respectivii să-şi asume rolul de sperietoare, introducând subtil în campania lor teme precum reafirmarea suveranităţii naţionale în raport cu transnaţionalele, cu birocraţia bruxelleză şi cu "conspiraţia" progresistă finanţată de George Soroş.

Revin însă, pe mine mă interesează acum USR. Partidul căruia îi aparţin a obţinut 9%, surclasând partide cu politicieni cu ştate vechi, inclusiv un fost preşedinte al României timp de un deceniu, adică ALDE şi PMP. Am auzit numeroase voci, printre care şi ale colegilor aflaţi la Tech Hub duminică seara, care au proclamat victoria. Eu aş numi-o semivictorie. Asta pentru că deşi partidul s-a apropiat serios de cei 10% pe care am considerat că are toate şansele să-i obţină în parlamentare (recunosc că am fost tot timpul ceva mai rezervat decât colegii care dădeau minimum 13% şi urcau chiar până spre 19%), argumentul care i se dă PSD-ului să nu se împăuneze cu cei 45%, anume că sunt 45% din 40% care au venit la vot, prezenţa cea mai mică la parlamentare din 1990 încoace, este valabil şi pentru USR. Nu am obţinut 10% din multe voturi, ci doar 9% din 40%, adică puţin peste 3% din totalul populaţiei cu drept de vot.

Sigur, ne-a costat şi propaganda asiduă despre Soroş şi "sorosişti", dar se pune totuşi întrebarea de ce noi, un partid nou cu oameni curaţi, fidel ideilor de anticorupţie şi transparenţă în cheltuirea banului public, nu am reuşit mai mult într-o ţară marcată de corupţie endemică şi de risipă a impozitelor şi taxelor plătite de oameni şi de companii. Mai ales, de ce nu am reuşit să mobilizăm în mai mare măsură electoratul urban, tânăr, profesionist, dornic de schimbare, care ar dori să nu mai fie atât de tentat de emigrare, cel care a ieşit masiv în stradă pentru Roşia Montană ori după tragedia de la #Colectiv, adică exact eşalonul de populaţie căruia noi ne-am adresat cu predilecţie şi din care ne-am recrutat majoritatea activiştilor. Este deja evident, confruntând rezultatele oficiale ale alegerilor, că mare parte din acest electorat nu a fost convins de oferta USR şi a preferat să nu voteze, cum nu o mai face de mai multe cicluri electorale, în lipsa unei oferte credibile. Numai că, la 11 decembrie 2016, USR ar fi trebuit să fie acea ofertă credibilă...

În primul rând, ne-a lipsit în campania pentru parlamentare parcă mai mult decât în cea pentru locale retorica de tipul #aceeaşimizerie cu referire la partidele vechi. Am apăsat prea mult pedala pe ideea de #PSDciumaroşie. Acum, nu o să spun tocmai eu, cu istoria mea de "dragoste" cu acest partid, care începe încă din zorii actualei democraţii româneşti, că PSD ar fi altceva decât "ciumă". Dar nici pretinsa "dreaptă" din România anilor 1990-2015 nu a fost vreo binecuvântare. De fapt, o parte consistentă a ei provine din acelaşi FSN... Iar cu #PDSR/PSDciumaroşie s-au câştigat alegerile cu feeling revoluţionar din 1996 şi 2004, s-a construit băsismul biruitor al anilor 2007-2009 (cu care Băsescu însuşi nu mai are nicio treabă de când s-a dezlănţuit împotriva "Binomului" pe care tot el l-a năşit), însă este o marotă deja fumată. Sigur, are talibanii ei, dar forţa electorală a acestora s-a văzut duminică.

În schimb, USR a ignorat istoria mişcărilor de protest din ultimii ani şi crescendo-ul ideii de #toatepartidele(vechi)aceeaşimizerie. Strigată pentru prima dată în stradă de către unele facţiuni din cele participante la protestele din 2012, #aceeaşimizerie- adică opunerea nu faţă de un anumit partid, ci faţă de întreg sistemul patronat de vechile partide cu rădăcini în anii '90-, a devenit principiul dominant al protestatarilor din 2013 şi de la #Colectiv, ultimii respingând astfel tentativele trimişilor PNL de a-i face să ceară în stradă alegeri anticipate. Iar tocmai USR era partidul care-şi permitea cel mai puţin să ignore mesajul protestelor anti-sistem, fiind partidul care a recrutat între participanţii la acele proteste, care a absorbit iniţiative politice ale unora dintre aceştia, care a adoptat un nume aproape identic cu cel al comunităţii civic-protestatare Uniţi Salvăm şi cu sloganul "Uniţi Salvăm Toată România" şi care miza cel mai mult pe voturile celor care au mărşăluit pentru Roşia Montană, pentru păduri şi împotriva #corupţieicareucide. Adoptând un discurs strict anti-PSD, USR s-a limitat la o comunicare electorală aproape identică cu a PNL şi nu a mai interesat o mare parte a electoratului său ţintă.

Totuşi, îmblânzirea retoricii anti-sistem ar fi fost aproape pe deplin compensată dacă USR nu ar fi dus puţin prea departe strategia sa de a nu-şi asuma teme care antagonizează. Nu ai cum să mulţumeşti pe toata lumea, zice o veche vorbă românească, iar alta mai nouă, din vremurile de acum, că nu poţi câştiga numai prin campanie negativă. Şi una este să eviţi pentru moment, de exemplu, subiectul definiţiei constituţionale a căsătoriei, care oricum va fi tema de dezbatere a referendumului din aprilie 2017, altceva să consideri că odată cu depunerea dosarului pentru includerea patrimoniului cultural de la Roşia Montană în lista Patrimoniului Universal UNESCO nu mai e nevoie să mai zici nimic despre mineritul cu cianuri. În felul acesta, chiar dacă activişti pentru Roşia Montană ca Mihai Goţiu au intrat în USR şi au candidat pentru partidul nostru, Campania Salvaţi Roşia Montană (CSRM) prin vocile sale cele mai autorizate, precum Eugen David, au transmis un mesaj mai degrabă nefavorabil USR. Ori CSRM, aşa cum s-a văzut şi în toamna anului 2013, are o forţă de influenţă deloc de neglijat în electoratul pe care conta USR. Şi este doar un exemplu, între altele (lipsa unei agende mai clare privind politica propusă în domeniul pădurilor, lipsa unui mesaj neechivoc către unioniştii care, de asemenea, au scos mii de oameni în stradă în ultimii cinci ani etc.).

Ne-am asumat în schimb o schemă destul de riscantă pentru un partid nou şi neexperimentat: să susţinem un guvern Cioloş II, cu un program bazat pe principiile din platforma România 100. Acelaşi lucru l-a anunţat şi PNL. Mai mult, ambele partide şi-au construit campaniile în jurul acestei idei. E drept, PNL şi-a asumat eventuala guvernare Cioloş II într-o măsură mai mare decât cea în care însuşi Dacian Cioloş era dispus ca imaginea sa să fie asociată cu cea a respectivului partid. Timp în care USR a încercat să păstreze o anumită distanţă, susţinând că nu se aliază cu PNL, chiar dacă va sprijini acelaşi guvern, şi că nu va propune miniştri, dar primul ministru îşi poate alege miniştri dintre membrii USR. Ei bine, această descriere a proiectului post-electoral la care partidul nostru era dispus să se asocieze nu a fost, în opinia mea, cea mai fericită, fiind uşor ca oamenii să aibă impresia că încercăm să le insultăm inteligenţa. Dacă susţii un guvern împreună cu un alt partid, se cheamă că eşti în alianţă, chiar dacă primul ministru e independent politic şi nu există un protocol scris între cele două partide. De asemenea, dacă membri ai USR devin miniştri fără să fie excluşi din partid, USR intră la guvernare, chiar dacă după mai puţin de un an de existenţă şi în rol secundar faţă de celălalt partener de coaliţie guvernamentală. Mai înţelept (şi mai cinstit) ar fi fost să spunem că, după alegeri, dacă majoritatea rezultată ar fi permis investirea unui al doilea guvern al lui Dacian Cioloş, am fi intrat într-o relaţie sub beneficiu de inventar- adică sub rezerva de a ne retrage în opoziţie dacă se petrec lucruri care contravin principiilor noastre- cu independentul Dacian Cioloş şi cu PNL.

USR nu a fost prea inspirat nici cu sloganul electoral. La locale, chiar dacă incorect, pentru că şi noi suntem, de fapt, politicieni, sloganul dădea cât de cât mesajul corect: Salvaţi Bucureştiul de politicieni făcea, desigur, trimitere la vechii politicieni ai PSD şi PNL (la #aceeaşimizerie sic!). Încercarea de a transmite ceva similar în campania pentru parlamentare prin insistenţa pe ideea de tehnocraţi versus politicieni, nu a avut aceeaşi greutate, pentru că nu există de fapt o dihotomie şi un antagonism. Politicianul cu trecut profesional este şi tehnocrat, iar un ministru, oricât de tehnocrat şi de independent, face în primul rând politică (de stat, dar tot politică). Iar când ne-am fixat pe În sfârşit ai cu cine, nu ştiu cât am transmis ideea că "în sfârşit, ai cu cine să votezi" şi cât am intrat în aceeaşi categorie de sloganuri electorale interpretabile licenţios precum Bună pentru România şi Încearcă şi cu o femeie.

Până la urmă însă important este că USR a trecut pragul şi va avea senatori şi deputaţi. Se va vedea astfel dacă alegerile interne au propulsat acolo cei mai buni oameni din cei care şi-au arătat disponibilitatea şi dacă, de acum încolo, partidul va avea capacitatea să se definească mai clar pe coordonatele prefigurate în acest articol. Pe undeva, chiar dacă o nouă guvernare PSD nu este o veste deloc bună pentru ţară,  dracul nu e chiar atât de negru, cum ziceau bătrânii, şi rezultatul USR rămâne o semivictorie pentru că acum partidul nostru va avea şansa să se clarifice, să se structureze şi să crească în opoziţie, îndepărtându-se de pachebotul naufragiat, PNL; ori se ştie ce se întâmplă cu înotătorul care stă prea aproape de un vas care se scufundă...
Cam cum au arătat alegerile la Oficiul Electoral al Sectorului 5 Bucureşti