luni, 5 septembrie 2016

Turtucaia şi ironia sadică a războiului

Cadavre pe malul Dunării, Turtucaia

Zilele acestea noi comemorăm, iar bulgarii aniversează împlinirea a o sută de ani de la bătălia de la Turtucaia (sau Tutrakan, cum se numeşte acum). Punct de cotitură a primului război mondial, Turtucaia a reprezentat una din cele mai mari înfrângeri suferite de armata română în istoria sa modernă şi apogeul răzbunării bulgare pentru participarea decisivă a României la cel de-al doilea război balcanic, în 1913. Luptele de pe malul Dunării dintre 1 şi 6 septembrie 1916 au confirmat încă o dată renumele de "spărgător de fronturi" al generalului german von Mackensen, cel care a condus ofensiva coaliţiei germano-bulgaro-turce. La capătul celor şase zile, 34.000 de români erau morţi, mulţii alţii, printre care şi poetul George Topârceanu, căzuseră prizonieri şi luau drumul lagărelor de concentrare din Macedonia bulgară (Topârceanu a scris o foarte interesantă nuvelă autobiografică despre acest prizonierat), iar ofensiva română în Transilvania fusese oprită.

Combatanţi la Turtucaia

Povestea Turtucaiei are însă pentru familia mea o notă foarte personală. Mulţi dintre soldaţii români supravieţuitori au încercat să-şi salveze viaţa şi libertatea trecând înot Dunărea, spre Olteniţa. Nu toţi au reuşit, mulţi pierind înecaţi. Printre cei care au răzbit se afla însă şi un tânăr din Bucureşti, pe numele său Tudor Boşman. Frate mai mare al lui Tudor Boşman era un anume Anton Boşman, nimeni altul decât tatăl străbunicii mele Elena Nichifor, născută Boşman la 25 martie 1907 şi decedată la 25 februarie 1990, pe care astfel am ajuns să o cunosc, de fapt care în bună măsură m-a crescut. Pe lângă străvechiul ritual de combatere a deochiului, de la ea am aflat şi o grămadă de poveşti despre primul război mondial.

Bucureşti, vedere aeriană din 1916

Asemenea altora scăpaţi din infernul de la Turtucaia, Tudor Boşman a primit o permisie, înainte de a reveni pe front, permisie pe care a decis să şi-o petreacă cu părinţii săi, Iancu şi Rozalia Boşman, la Bucureşti, pe strada Labirint, unde aceştia aveau o casă cu curte tipică mahalalelor din acea vreme. În 1916, familiile erau mult mai numeroase decât acum, aşa că erau destui oameni care locuiau sau veneau des în acea casă. Marele Război, cum a mai fost numit în epocă primul război mondial, a fost primul război modern, adică primul conflict militar în care n-a mai contat dacă cineva se află pe linia frontului sau în spatele său. Încă de a doua zi după intrarea României în război, un zeppelin german bombardase Capitala. Raidurile dirijabilelor au continuat zi de zi, până când trupele germane au intrat în Bucureşti. Una dintre aceste bombe a lovit casa din strada Labirint. Tudor Boşman supravieţuise masacrului de la Turtucaia la limită, trecând Dunărea înot, o întreprindere deloc uşoară chiar şi când nu te împuşcă nimeni de pe mal, doar ca să fie ucis în casa părinţilor săi, în bombardament.

Zeppelin
Din fericire pentru mine, stră-străbunicul meu, Anton Boşman, cu numeroasa sa familie, locuia deja într-o altă casă, pe strada Frunzei. De asemenea, tot din fericire, deşi era la rândul său înrolat, se afla la Bucureşti când toate acestea s-au întâmplat. Cum oamenii erau prea speriaţi de bombardamente, a pornit singur cu o căruţă, spre cimitir, cărând din strada Labirint şapte sicrie: părinţii, o parte dintre fraţi, între care şi Tudor Boşman, precum şi câţiva veri. Nu mult mai târziu avea să-şi ia băieţii şi să plece cu toată armata română spre Moldova. Zvonuri lansate de propaganda Antantei susţineau că germanii tăiau braţele băieţilor, pentru ca aceştia să nu mai poată deveni soldaţi. Femeile, inclusiv străbunica mea, care avea nouă ani pe atunci, au rămas în urmă, trăind timp de doi ani privaţiunile ocupaţiei.

Monumentul eroului Victor Ioachimovici, căzut la Turtucaia, din cimitirul Bellu, zona militară
Până în vara anului 1952, Anton Boşman, care n-a putut uita niciodată decimarea familiei sale de către o singură bombă în anul 1916, s-a referit continuu la "Fir-ar ai dracu' nemţii de germani!" În vara anului 1952, nepoata lui şi bunica mea, Rodica Eugenia Becke, născută Nichifor, s-a măritat cu un şvab, Gabriel Becke. Din acel moment, Anton Boşman nu a mai fost auzit folosind respectiva înjurătură.

Pentru bunicul matern al lui Gabriel Becke, Joseph Faltus, bătălia de la Turtucaia a avut loc prea târziu. Originar din Sudetenland, Boemia, deşi trăia de ani de zile în România şi îşi făcuse o familie în comunitatea germană de aici, Faltus, de asemenea stră-străbunicul meu, continua să fie supus austriac. În 1901, în contextul războiului cu burii, britanicii lansaseră un alt fenomen specific modernităţii: lagărele de concentrare pentru populaţia civilă inamică. În 1916, la intrarea României în război, supuşii austrieci asemenea lui Joseph Faltus au fost internaţi în lagăre de concentrare improvizate în Bărăgan. Intenţia pe atunci nu era încă vreuna exterminatoare, spre deosebire de-al doilea război mondial, dar condiţiile igienice erau departe de a fi strălucite. Aceste lagăre au avut o existenţă scurtă, sudul ţării fiind ocupat înainte de sfârşitul anului, dar a fost suficient ca în ele să izbucnească tifosul şi să facă morţi. Printre aceştia s-a aflat şi acest stră-străbunic al meu. Azi, numele său figurează alături de al altora din familie pe o cruce din cimitirul Bellu catolic, dar osemintele lui nu sunt acolo, ci într-un mormânt neştiut din Bărăgan.

Turtucaia a marcat, indirect, şi viaţa unui alt înaintaş, străbunicul al cărui nume de familie îl port, Costein Surcel. Ţăran din  Gorj, acesta nu a luptat la Dunăre, ci în Defileul Jiului, unde s-au dat lupte fioroase atunci când, după înfrângerea României de la Turtucaia, Puterile Centrale au intrat în ofensivă în Dobrogea şi în contraofensivă pe Carpaţi. El nu a mai ajuns însă în refugiul din Moldova, căci a fost până la urmă luat prizonier şi deportat într-un lagăr din Germania. S-a întors în ţară şi în satul său natal, Curtişoara, de-abia prin 1925.

Tot în anii '20, străbunica de care aminteam la începutul acestui text s-a măritat cu fiul unui alt veteran al Marelui Război, dar de data aceasta din cealaltă tabără. Gheorghe Nichifor s-a născut la Rădăuţi şi s-a căsătorit şi stabilit în Cernăuţi, cu o fată de acolo. Pe atunci, Bucovina era o provincie a Austriei, astfel că Gheorghe Nichifor a fost înrolat în armata austro-ungară. Din fericire, nu a fost însă subiectul unui caz de genul celui evocat de Liviu Rebreanu în faimosul său roman, "Pădurea spânzuraţilor"; nu a fost niciodată trimis pe frontul românesc, ci a luptat în Bosnia şi în Polonia. Peste ani, Gheorghe Nichifor avea să fie protagonistul uneia din multele poveşti dramatice ale celui de-al doilea război mondial, dar asta e deja o altă istorie.

De-a lungul timpului, s-a tins la noi să se uite de Turtucaia, pentru că a fost o înfrângere şi încă una mare. S-a tot vorbit de Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Caşin, de bătăliile din vara anului 1917, pentru că acelea au fost nişte mari victorii, ce au asigurat supravieţuirea României într-un moment extrem al existenţei sale. Mai repede s-a amintit de ocuparea Budapestei, în 1919, România fiind singurul protagonist al primului război mondial care a reuşit să ocupe capitala inamică, iar acel eveniment a avut un impact important asupra negocierilor ce se purtau în acel moment la Paris, pentru trasarea graniţelor. Singurele monumente dedicate în mod special Turtucaiei sunt cele private, ale unor familii îndurerate, precum cel din imaginea de mai sus. Dar povestea dramatică şi eroică a făuririi României întregite începe şi cu Turtucaia, iar morţii de la Turtucaia nu sunt cu nimic sub cei de la Mărăşeşti. Nu avem voie, aşadar să-i uităm.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu