Cum experimentăm noi pe copiii noştri

Zilele acestea, în România, în loc să discutăm despre subiecte foarte serioase, în curs de a se produce, care ne vor influenţa destinul potenţial pe termen lung, ne-am lăsat iarăşi furaţi într-o dezbatere care, de fapt, este departe de a fi una stringentă. Chiar zilele acestea se întâmplă lucruri la nivelul Uniunii Europene ce au ca miză însăşi supravieţuirea acesteia într-o formulă reformată, într-un sens sau altul. Apropiatele alegeri prezidenţiale din Statele Unite ale Americii ar putea să arunce în aer întregul eşafodaj pe care s-a construit politica externă a României din 1997 încoace. Alegerile din Rusia au marcat un nou pas în procesul de consolidare a dictaturii lui Vladimir Putin şi în revirimentul imperial, militarist şi agresiv, patronat de acesta. Pe deasupra, urmează alegeri prezidenţiale directe, primele de după 2001, în Republica Moldova, cu certe implicaţii geopolitice, precum şi alegeri parlamentare în România, de care depinde continuarea procesului de asanare a vieţii politice şi economice sau, dimpotrivă, regresul către cleptocraţia construită în primele două decenii de post-comunism.

Ei bine, nu. În ultimele două-trei zile ceea ce ne-a preocupat pe noi cel mai mult, în urma unui gest vedetist din partea unui cunoscut actor şi a soţiei sale, a fost dacă legea educaţiei să fie modificată pentru a permite un sistem de home schooling, finanţat şi supravegheat de stat. Am aflat cu această ocazie că presiunea cea mai mare în acest sens vine din partea unor grupuri religioase, care ar dori un control strict al informaţiei care este predată copiilor în cadrul procesului de învăţământ. Discuţia se învârte în jurul drepturilor omului şi a libertăţii individuale, care se adaugă criticii obişnuite a sistemului nostru şcolar ca fiind deficitar, prost reformat, subfinanţat, învechit etc.

Desigur, promotorii acestei idei nu pun şi o serie de întrebări care ar trebui puse. De exemplu, dacă este bine ca un copil să fie îndoctrinat religios de mic, fără a fi însă informat şi asupra teoriei evoluţiei, a teoriei relativităţii şi a mecanicii cuantice, a geologiei, în fine asupra ştiinţei moderne care, totuşi, e cea care ne pune civilizaţia în mişcare (fără a nega valoarea spirituală, morală şi filosofică a doctrinelor religioase). Sau, chiar mai important decât atât, dacă o reglementare a sistemului de home schooling într-o ţară care şi aşa are probleme cu abandonul şcolar nu ar face altceva decât să dea o aparenţă onorabilă acestuia (nu ar mai fi abandon şcolar, ar fi home schooling, iar eventualul analfabetism ar fi doar rezultatul unui home schooling defectuos). Uităm inclusiv funcţia socială a şcolii. Copiii au nevoie să intre în contact unii cu alţii, să se joace, să lege prietenii (iar prieteniile din şcoală, liceu şi facultate sunt cele mai trainice din viaţă), să trăiască primele iubiri, inclusiv să-şi dea castane şi să chiulească. Aşa îşi dezvoltă abilităţile sociale, empatia, se maturizează şi devin responsabili, nu stând izolaţi în clopotul de sticlă din casele lor, sub stricta supraveghere a părinţilor, a bunicilor (dacă mai trăiesc) şi a bonelor.

Dar hau hau-ul public declanşat de amintitul actor, de altfel un domn născut în 1977, care a făcut bine mersi şcoala aia comunistă, plină de defecte, dar uite că şi-a dezvoltat abilităţile sociale şi a ajuns unul din artiştii de referinţă ai României zilelor noastre, îmi aminteşte un pic de scandalul Bodnariu, care vuia anul trecut. Şi în acel caz era vorba de o familie cu anumite opţiuni religioase, să le spunem tranşante, iar dezbaterea s-a învârtit tot în jurul drepturilor omului, dar ca să fie clar, ca şi in povestea cu home schooling-ul, ale drepturilor omului adult şi părinte. La momentul respectiv am criticat poziţia Barnevernet şi legea norvegiană, pentru că nu mi s-a părut în regulă ca o autoritate administrativă să poată dispune netransparent decăderea din drepturile părinteşti. Rămân la opinia că o astfel de decizie atât de drastică ar trebui să fie apanajul instanţelor judecătoreşti şi să fie luată numai după ce toate părţile îşi expun dovezile. Nu am comentat însă şi nu comentez nici acum cazul în sine, pentru că nu am avut acces la dosar şi nu cunosc ce spun probele.

Nu sunt însă astea singurele chestiuni unde dezbaterea publică pare să se învârtă numai în jurul drepturilor părinţilor. Şi nu e vorba numai de familii care aparţin anumitor religii, confesiuni sau culte. Haideţi să ne uităm spre afacerea legată de vaccinuri, de mare efect în România, din moment ce în acest moment ţara noastră stă cel mai prost din Uniunea Europeană la gradul de vaccinare al populaţiei (sau undeva pe acolo). Până la un punct e de înţeles. În mod consecvent statul român nu ne-a dat mari motive să avem încredere în el şi probabil ne mai aducem aminte şi de escrocherii pe scară largă, îmbrăcate sub forma unor isterii medicale, cum a fost gripa aviară de acum vreo unsprezece-doisprezece ani. Dar haideţi să recunoaştem şi că suntem un popor cam credul, care preia cu mare uşurinţă tot felul de teorii ale conspiraţiei care vântură internetul. Din acest amestec de neîncredere în sistemul de sănătate şi de credulitate vizavi de tot soiul de website-uri obscure, ajungem să nu ne vaccinăm copiii nici măcar cu acele vaccinuri care au permis ca nişte coşmaruri care au bântuit sute de ani omenirea- precum poliomielita, variola, difteria, febra tifoidă etc.- să devină istorie.

Iar când cineva afirmă că hotărârea totuşi nu ar trebui să aparţină chiar atât de absolut unor părinţi care, de cele mai multe ori, nu au cunoştinţe medicale, uneori nici măcar nu-s prea alfabetizaţi, şi care, cu toată dragostea şi cu cele mai bune intenţii, riscă sănătatea şi chiar viaţa copiilor, i se răspunde dur prin invocarea drepturilor şi libertăţii părinţilor. Cel mai ironic mi s-a părut când, într-o dezbatere despre vaccinare, răspunsul ăsta cu dreptul suveran şi liber al părinţilor de a dispune pentru copii mi l-a dat cineva care consideră că avortul e crimă şi ar trebui interzis. Aşadar acelaşi om care doreşte să interzică femeilor să dispună liber de corpul lor, invocând dreptul la viaţă al unor embrioni până în luna a treia de sarcină, deci încă nu tocmai formaţi şi dotaţi cu simţire, consideră că părinţii ar trebui să aibă asupra copiilor născuţi, asupra unor oameni în toată puterea cuvântului, ceea ce este, indirect, un drept de viaţă şi de moarte.

De fapt, în toată discuţia asta cu drepturi ale omului, libertate şi egalitate, copiii se pare că nu au nici drepturi, nici libertate şi nici egalitate. Apare mentalitatea asta nu doar la religioşii şi fiţoşii care au descoperit home schooling-ul şi nici la conspiraţioniştii care se tem de vaccinuri, cu toate că ei au făcut toate vaccinurile în comunism şi nu au mai ajuns autişti sau cu alte handicapuri fizice ori psihice. Mentalitatea asta apare bine mersi şi la mişcarea LGBT şi prietenii acesteia, atunci când discută de adopţia copiilor orfani sau abandonaţi în cuplurile gay, evident tot în termeni de drepturi şi de egalitate pentru adulţii homosexuali prin comparaţie cu adulţii heterosexuali. Dacă întrebi pe corifeii acestei idei dacă au luat în calcul impactul vieţii unui copil în cadrul unei familii unisex, mai ales când aceasta e masculină (ştiut fiind că bărbaţii sunt mai puţin talentaţi natural pentru creşterea copiilor decât femeile, mai ales la vârstele mici), asupra adultului care acel copil va deveni, răspunsul standard e că orice familie e mai bună decât casa de copii. Evident, lucrurile nu stau chiar aşa, nu degeaba sunt plasamentele statului pline de copii care nu sunt orfani, dar au familii abuzive ori decăzute.

Am mai spus-o, având în vedere că primele adopţii gay s-au consumat în SUA prin 1998, aşadar copiii adoptaţi atunci se cam apropie acum de vârsta adultă, aş aştepta să văd dacă dezvoltarea lor diferă în vreun sens negativ de dezvoltarea celorlalţi copii adoptaţi din generaţia lor, cei care au fost înfiaţi de familii heterosexuale. Dacă, proporţional, un studiu sociologic foarte serios ar confirma că procentul de adulţi cu probleme este cam acelaşi în cele două categorii, de-abia atunci consider că s-ar putea pune problema, cu adevărat, de a legifera adopţia de către familii unisex şi la noi. Iar adopţia, apropo, nu se referă la un drept al adultului de a adopta, ca să punem problema egalităţii între cei ce aparţin majorităţii şi minorităţii sexuale, ci la un drept al copilului de a avea o familie funcţională. Adulţii au doar vocaţia de a adopta, nu şi dreptul.

Unii acuză că prin felul în care ne tratăm copiii încă suntem o societate medievală. "Bătaia e ruptă din rai" şi altele asemenea. Din păcate, cam aşa stau lucrurile, dar nu e vorba doar de superstiţioşii care se calcă în picioare la pelerinaje ca să prindă aghiasma până se termină , ci şi de cei mai "europeni" dintre noi. Atât timp cât punem drepturile adulţilor deasupra drepturilor copiilor, indiferent dacă e vorba de home schooling, de palma părintească din cazul Bodnariu, de vaccinare, ori de adopţii, sau de orice altceva, suntem o societate medievală, în care copii sunt proprietatea adulţilor, iar aceştia au drept de viaţă şi de moarte asupra lor.

Nu degeaba în dreptul umanitar internaţional se discută de drepturile copilului ca reprezentând un capitol special al drepturilor omului, din 1989 există şi o convenţie a Organizaţiei Naţiunulor Unite (ONU) în acest sens. Drepturile copilului sunt mai presus de drepturile omului adult, pentru că ultimul şi le poate afirma şi apăra, în timp ce primul nu, el trebuie ocrotit în mod special de familie, de societate şi de stat. Ce-ar fi să discutăm şi despre asta, dacă tot ne pretindem preocupaţi de copiii noştri?

Turtucaia şi ironia sadică a războiului

Cadavre pe malul Dunării, Turtucaia

Zilele acestea noi comemorăm, iar bulgarii aniversează împlinirea a o sută de ani de la bătălia de la Turtucaia (sau Tutrakan, cum se numeşte acum). Punct de cotitură a primului război mondial, Turtucaia a reprezentat una din cele mai mari înfrângeri suferite de armata română în istoria sa modernă şi apogeul răzbunării bulgare pentru participarea decisivă a României la cel de-al doilea război balcanic, în 1913. Luptele de pe malul Dunării dintre 1 şi 6 septembrie 1916 au confirmat încă o dată renumele de "spărgător de fronturi" al generalului german von Mackensen, cel care a condus ofensiva coaliţiei germano-bulgaro-turce. La capătul celor şase zile, 34.000 de români erau morţi, mulţii alţii, printre care şi poetul George Topârceanu, căzuseră prizonieri şi luau drumul lagărelor de concentrare din Macedonia bulgară (Topârceanu a scris o foarte interesantă nuvelă autobiografică despre acest prizonierat), iar ofensiva română în Transilvania fusese oprită.

Combatanţi la Turtucaia

Povestea Turtucaiei are însă pentru familia mea o notă foarte personală. Mulţi dintre soldaţii români supravieţuitori au încercat să-şi salveze viaţa şi libertatea trecând înot Dunărea, spre Olteniţa. Nu toţi au reuşit, mulţi pierind înecaţi. Printre cei care au răzbit se afla însă şi un tânăr din Bucureşti, pe numele său Tudor Boşman. Frate mai mare al lui Tudor Boşman era un anume Anton Boşman, nimeni altul decât tatăl străbunicii mele Elena Nichifor, născută Boşman la 25 martie 1907 şi decedată la 25 februarie 1990, pe care astfel am ajuns să o cunosc, de fapt care în bună măsură m-a crescut. Pe lângă străvechiul ritual de combatere a deochiului, de la ea am aflat şi o grămadă de poveşti despre primul război mondial.

Bucureşti, vedere aeriană din 1916

Asemenea altora scăpaţi din infernul de la Turtucaia, Tudor Boşman a primit o permisie, înainte de a reveni pe front, permisie pe care a decis să şi-o petreacă cu părinţii săi, Iancu şi Rozalia Boşman, la Bucureşti, pe strada Labirint, unde aceştia aveau o casă cu curte tipică mahalalelor din acea vreme. În 1916, familiile erau mult mai numeroase decât acum, aşa că erau destui oameni care locuiau sau veneau des în acea casă. Marele Război, cum a mai fost numit în epocă primul război mondial, a fost primul război modern, adică primul conflict militar în care n-a mai contat dacă cineva se află pe linia frontului sau în spatele său. Încă de a doua zi după intrarea României în război, un zeppelin german bombardase Capitala. Raidurile dirijabilelor au continuat zi de zi, până când trupele germane au intrat în Bucureşti. Una dintre aceste bombe a lovit casa din strada Labirint. Tudor Boşman supravieţuise masacrului de la Turtucaia la limită, trecând Dunărea înot, o întreprindere deloc uşoară chiar şi când nu te împuşcă nimeni de pe mal, doar ca să fie ucis în casa părinţilor săi, în bombardament.

Zeppelin

Din fericire pentru mine, stră-străbunicul meu, Anton Boşman, cu numeroasa sa familie, locuia deja într-o altă casă, pe strada Frunzei. De asemenea, tot din fericire, deşi era la rândul său înrolat, se afla la Bucureşti când toate acestea s-au întâmplat. Cum oamenii erau prea speriaţi de bombardamente, a pornit singur cu o căruţă, spre cimitir, cărând din strada Labirint şapte sicrie: părinţii, o parte dintre fraţi, între care şi Tudor Boşman, precum şi câţiva veri. Nu mult mai târziu avea să-şi ia băieţii şi să plece cu toată armata română spre Moldova. Zvonuri lansate de propaganda Antantei susţineau că germanii tăiau braţele băieţilor, pentru ca aceştia să nu mai poată deveni soldaţi. Femeile, inclusiv străbunica mea, care avea nouă ani pe atunci, au rămas în urmă, trăind timp de doi ani privaţiunile ocupaţiei.

Monumentul eroului Victor Ioachimovici, căzut la Turtucaia, din cimitirul Bellu, zona militară

Până în vara anului 1952, Anton Boşman, care n-a putut uita niciodată decimarea familiei sale de către o singură bombă în anul 1916, s-a referit continuu la "Fir-ar ai dracu' nemţii de germani!" În vara anului 1952, nepoata lui şi bunica mea, Rodica Eugenia Becke, născută Nichifor, s-a măritat cu un şvab, Gabriel Becke. Din acel moment, Anton Boşman nu a mai fost auzit folosind respectiva înjurătură.

Pentru bunicul matern al lui Gabriel Becke, Joseph Faltus, bătălia de la Turtucaia a avut loc prea târziu. Originar din Sudetenland, Boemia, deşi trăia de ani de zile în România şi îşi făcuse o familie în comunitatea germană de aici, Faltus, de asemenea stră-străbunicul meu, continua să fie supus austriac. În 1901, în contextul războiului cu burii, britanicii lansaseră un alt fenomen specific modernităţii: lagărele de concentrare pentru populaţia civilă inamică. În 1916, la intrarea României în război, supuşii austrieci asemenea lui Joseph Faltus au fost internaţi în lagăre de concentrare improvizate în Bărăgan. Intenţia pe atunci nu era încă vreuna exterminatoare, spre deosebire de-al doilea război mondial, dar condiţiile igienice erau departe de a fi strălucite. Aceste lagăre au avut o existenţă scurtă, sudul ţării fiind ocupat înainte de sfârşitul anului, dar a fost suficient ca în ele să izbucnească tifosul şi să facă morţi. Printre aceştia s-a aflat şi acest stră-străbunic al meu. Azi, numele său figurează alături de al altora din familie pe o cruce din cimitirul Bellu catolic, dar osemintele lui nu sunt acolo, ci într-un mormânt neştiut din Bărăgan.

Turtucaia a marcat, indirect, şi viaţa unui alt înaintaş, străbunicul al cărui nume de familie îl port, Costein Surcel. Ţăran din  Gorj, acesta nu a luptat la Dunăre, ci în Defileul Jiului, unde s-au dat lupte fioroase atunci când, după înfrângerea României de la Turtucaia, Puterile Centrale au intrat în ofensivă în Dobrogea şi în contraofensivă pe Carpaţi. El nu a mai ajuns însă în refugiul din Moldova, căci a fost până la urmă luat prizonier şi deportat într-un lagăr din Germania. S-a întors în ţară şi în satul său natal, Curtişoara, de-abia prin 1925.

Tot în anii '20, străbunica de care aminteam la începutul acestui text s-a măritat cu fiul unui alt veteran al Marelui Război, dar de data aceasta din cealaltă tabără. Gheorghe Nichifor s-a născut la Rădăuţi şi s-a căsătorit şi stabilit în Cernăuţi, cu o fată de acolo. Pe atunci, Bucovina era o provincie a Austriei, astfel că Gheorghe Nichifor a fost înrolat în armata austro-ungară. Din fericire, nu a fost însă subiectul unui caz de genul celui evocat de Liviu Rebreanu în faimosul său roman, "Pădurea spânzuraţilor"; nu a fost niciodată trimis pe frontul românesc, ci a luptat în Bosnia şi în Polonia. Peste ani, Gheorghe Nichifor avea să fie protagonistul uneia din multele poveşti dramatice ale celui de-al doilea război mondial, dar asta e deja o altă istorie.

De-a lungul timpului, s-a tins la noi să se uite de Turtucaia, pentru că a fost o înfrângere şi încă una mare. S-a tot vorbit de Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Caşin, de bătăliile din vara anului 1917, pentru că acelea au fost nişte mari victorii, ce au asigurat supravieţuirea României într-un moment extrem al existenţei sale. Mai repede s-a amintit de ocuparea Budapestei, în 1919, România fiind singurul protagonist al primului război mondial care a reuşit să ocupe capitala inamică, iar acel eveniment a avut un impact important asupra negocierilor ce se purtau în acel moment la Paris, pentru trasarea graniţelor. Singurele monumente dedicate în mod special Turtucaiei sunt cele private, ale unor familii îndurerate, precum cel din imaginea de mai sus. Dar povestea dramatică şi eroică a făuririi României întregite începe şi cu Turtucaia, iar morţii de la Turtucaia nu sunt cu nimic sub cei de la Mărăşeşti. Nu avem voie, aşadar să-i uităm.