joi, 3 martie 2016

Momentul de decenţă

Ieri după-amiază poporul român a primit o veste foarte tristă. Chiar şi acei români care nu-şi dau seama şi nu apreciază, cum se spune popular "punând botul" fie la calomniile înşirate timp de multe decenii de vechea Securitate comunistă şi de emanaţiile acesteia, "de stânga" sau "de dreapta", fie la tot felul de teorii despre desuetudinea monarhiei constituţionale, care teorii sunt ele însele pe cale să devină desuete în faţa crizei tot mai ample a civilizaţiei europene, şi-au pierdut din spaţiul public ultima figură cu adevărat istorică, ultima punte umană cu o perioadă în care ţara era totuşi mai normală la cap şi, mai ales, chiar dacă şi atunci existau corupţie şi abuzuri, moralitatea parcă se bucura de mai multe preţuire, iar elitele aveau o altă calitate. Regele Mihai I este încă în viaţă, dar la cei aproape nouăzeci şi cinci de ani ai săi şi cu diagnosticele severe care i-au fost puse, şansele de a mai reveni în viaţa publică sunt egale cu zero.

Finalul, mai brusc sau mai lent, este firesc pentru orice viaţă de om. Iar la aproape nouăzeci şi cinci de ani, nu se poate spune că un om nu şi-a trăit viaţa. La ceasul bilanţului, despre ultimul rege al României se vor putea spune multe lucruri bune, dar cu siguranţă istoria va consemna şi gesturi sau alegeri mai puţin inspirate. Nimeni nu este infailibil, asta e clar. Un lucru este însă cert despre Mihai al României: este un om decent, poate uneori prea decent şi nu o dată asta a fost speculat în defavoarea lui. Decenţa l-a oprit la 30 decembrie 1947 să refuze abdicarea şi să arunce ţara într-un război civil, al cărui rezultat final în condiţiile ocupaţiei sovietice era previzibil (aşa cum zecile de mii de români care în acei ani au pus mâna pe arme pentru a rezista nu au avut nici cea mai mică şansă). Tot decenţa l-a oprit de la a îndemna acel milion aflat pe străzile Bucureştilor de Paştile anului 1992 să se revolte, ceea ce în condiţiile mentalului colectiv de atunci, când mulţi încă priveau mineriada din iunie 1990 ca pe o acţiune legitimă, ar fi condus la un alt război civil. Şi cred că tot decenţa regelui a contat mult în îndemnul adresat în mai 2014 monarhiştilor de a-şi tempera manifestările publice.

Din păcate, destinul nu prea i-a recompensat regelui decenţa, ci i-a întors multă tristeţe. Ar fi putut fi cea mai lungă domnie din istoria românilor, a fost cel mai lung exil al unui conducător român. S-a străduit permanent şi a reuşit să fixeze în peisajul public românesc un reper moral cu totul absent din actuala clasă politică, dar din păcate şi din elitele culturale, aşa cum sunt ele în acest moment, dar i s-a răspuns cu mizerii. Hăituirea pe şoselele patriei sau pe aeroportul Otopeni de către ciracii regimului criminalului Ion Iliescu, minciunile reluate mereu, pe principiul leninist "calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne", aprecierile de istoric de crâşmă ale gherţoiului prezidenţial Traian Băsescu, sunt doar câteva exemple.

Nici momentul actual nu este mai bun. Tragedia #Colectiv şi incapacitatea statului de a determina de ce se îmbolnăvesc şi mor bebeluşii arată că suntem încă o societate bolnavă, în disperată nevoie de o nouă revoluţie, o revoluţie mai mult a decenţei şi competenţei, decât a baricadelor. Aşa că, măcar acum, când ultimul rege al României este pe cale să treacă pe de-a întregul în istorie, aş dori să văd că suntem în stare să înţelegem exemplul său şi să fim decenţi. O decenţă care a cam lipsit în ultimele luni chiar şi unor înfocaţi monarhişti, dar de care avem nevoie chiar mai mult decât de mâncarea cu care să ne umplem stomacul. Hai că se poate, dacă a putut regele, putem şi noi...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu