Nu există titlu care să exprime, potrivit, moartea. Finalul. Mai ales moartea cuiva apropiat. Moartea celei care te-a făcut şi te-a sprijinit oricât de nedrept ai fost cu ea timp de patruzeci şi unu de ani. Ai vrea acum să poţi să spui că i-ai fost mereu alături. Dar ai minţi, pentru că ţi-ai văzut de viaţă cu egoismul specific copiilor faţă de părinţii lor.
În această seară, nu contează însă ce simt eu. Pentru că eu încă nu mi-am încheiat socotelile cu universul. Nu ştiu ce-mi rezervă viitorul, dar eu am un viitor. Mama nu mai are. În această seară, vârsta de şaizeci şi doi de ani a devenit vârsta pe care nu o va mai depăşi nicicând. Dumnezeu s-o odihnească.
Măcar nu se mai chinuie. Mai ales, un om sofisticat nu se mai dizolvă în faţa unei boli crude care nu i-a iertat nici măcar creierul. Aş putea să spun multe despre viaţa ei, despre potenţialul ei, despre artă şi politică, despre curaj şi ezitări, dar aş prefera să-i dau ei cuvântul. Pentru ultima dată. Timp să povestesc eu despre ea, de acum încolo, va fi destul, dar vor fi amintirile mele şi nu gândurile ei.
Şi pentru că s-a stins în tăcere, deşi eram cu ea în casă, pe ascuns, parcă ocrotindu-mă de duritatea vieţii pentru ultima dată, pentru că nu a mai putut să-mi transmită ultimele lucruri ce-i vor fi trecut prin cap acum câteva zile, cât mai era conştientă, mă voi întoarce cu mulţi ani în urmă. Când, copil fiind, îmi citea uneori "Mioriţa" şi "Luceafărul", dar şi o poezie scrisă de ea:
Aş dori să nu fi fost nevoie să scriu acest text. Preferam să rămână guvernul Ponta la putere încă un an, până la alegerile parlamentare din 2016, iar Piedone să fie în continuare primarul sectorului 4, dar zecile de oameni ucişi şi răniţi în incendiul de la Clubul Colectiv să fie sănătoşi şi să meargă la şi mai multe concerte de acum încolo. Un amestec de prostie omenească şi de corupţie care ucide a făcut, într-o jumătate de oră şi în zilele agonizante care au urmat şi încă urmează, mai multe victime decât evenimente traumatice precum mineriada din 1991. Dumnezeu să-i odihnească pe cei care nu mai sunt între noi şi să-i vindece pe cei care suferă de răni adânci, fizice şi sufleteşti.
Cele întâmplate, aşa cum este tipic dezastrelor, au scos din oameni ce e mai bun şi ce e mai rău. Am văzut profesori de religie, preoţi sau simpli laici care se consideră drept credincioşi dovedind din plin că nu şi-au citit Cartea Sfântă, sau, dacă au făcut-o, n-au înţeles nimic din ea. Mai trist, s-a arătat putreziciunea care domneşte la vârful Bisericii, cu toate meritele de netăgăduit ale multora dintre oamenii smeriţi de la baza ei, din mânăstiri sau parohii. Încă din anii '90, ierarhii au afirmat cu încăpăţânare că Biserica Ortodoxă Română nu are nevoie de o reformare. Ei bine, meschinăria dovedită de unii dintre ei, în frunte cu I.P.F. Patriarhul Daniel, chiar în faţa unei tragedii de asemenea proporţii, face proba faptului că reforma nu este numai necesară, ci este chiar urgentă.
Dar majoritare nu au fost acest gen de reacţii. Ceea ce cei mai mulţi au arătat în aceste zile, indiferent ce ar spune cultivatorii complexului naţional de inferioritate, a fost umanitate şi solidaritate. Fie prin cozile de la centrele de colectare a sângelui, fie prin strângerile de fonduri sau prin constituirea de grupuri de suport pentru victime, fie prin eforturile lor aproape supraomeneşti ca medici, personal medical şi pompieri, îngreunate de obişnuita ineficienţă şi incompetenţă a autorităţilor şi a actualilor politiceni, fie prin diferite alte forme de expresie a solidarităţii, cum sunt menţinerea altarului de lumânări de la intrarea în incinta fostei fabrici Pionierul sau participarea la marşurile către acest loc. Şi, din nou, au existat eroi, oameni precum Adrian Rugină şi Claudiu Petre, care scăpaţi iniţial din dezastru, şi-au dat viaţa salvându-i pe alţii.
Apoi a început revoluţia. Mă rog, mini-revoluţia sau, de fapt, un nou episod într-o revoluţie care a debutat, în realitate, în ianuarie 2012, a continuat în septembrie-decembrie 2013, apoi în noiembrie 2014. Şi la capătul căreia România va trebui să aibă alţi politicieni şi o democraţie făcută din forme cu fond, nu fără, un proiect de ţară pe termen lung şi, mai ales, în care corupţia să nu mai ucidă.
Duminică, 1 noiembrie, a fost mai întâi un marş tăcut, comemorativ, de la Piaţa Universităţii la Piaţa Bucur, unde se află fabrica Pionierul şi Clubul Colectiv. Iar marţi, 3 noiembrie, 30 de mii de oameni furioşi au pornit în marş de la Piaţa Universităţii către sediile Guvernului, Ministerului de Interne, Primăriei Sectorului 4 Bucureşti şi, la urmă, până la locul dezastrului, cerând demisii. Unii au ajuns şi la Patriarhie. Cincisprezece kilometri. Alte mii de oameni au ieşit în oraşele din ţară, inclusiv în unele unde aproape niciodată nu au avut loc proteste, şi în diaspora, ajungându-se în total undeva la cincizeci de mii şi, de data asta, fără să fie vorba prin provincie de organizaţii de partid, ca în 2012.
Miercuri, 4 noiembrie, dimineaţa, Victor Ponta a depus mandatul guvernului. A înţeles că are de-a face cu cea mai amplă mişcare socială încă de la finalul anilor '90, că, dacă mai stă, întinde coarda prea mult şi aceasta va plezni. Mai puţin capabil să înţeleagă situaţia, primarul Piedone demisionează după ce preşedintele PSD, Liviu Dragnea, întreabă retoric "Oare de câţi lideri europeni este nevoie să demisioneze, ca să demisioneze şi primarul Piedone?"
Seara, însă, în Piaţa Universităţii sunt 35 de mii de demonstranţi indignaţi. Cu cei din ţară, din Republica Moldova şi din diaspora numărul creşte la cel puţin 60 de mii. Căderea guvernului nu mulţumeşte. Oamenii vor altă clasă politică, sunt scârbiţi şi dezamăgiţi de toate partidele. Mass media cu simpatii mai deschise sau mai camuflate PNL-iste încearcă să acrediteze ideea că ţinta protestelor ar fi alegerile anticipate. Dar oamenii nu vor asta, nu vor rotaţia cadrelor între aceleaşi nume care fac eşicherul politic românesc de un sfert de secol. Vor şanse reale pentru partidele noi, iar până la alegerile la termen, încă un an, un guvern tehnocrat depolitizat.
Joi, 5 noiembrie, şi vineri, 6 noiembrie, sunt două zile mai ciudate. Se încearcă infiltrări, unele grupuri de aşa-zişi ultraşi provoacă mici dezordini. Asociaţia 21 Decembrie, cu ajutorul Naşul TV, instalează vineri o scenă, dar aceasta este prost primită de public. Suspiciunile cauzate de aspectul profesionist al scenei sunt dublate de reacţiile de respingere provocate de câteva vorbe neinspirate rostite de pe aceasta. După ce turbulenţii de care aminteam smulg şi fură cablurile, scena trebuie demontată. În spatele acestor fapte se află, se pare, aceleaşi personaje cu contacte lucrative în UNPR, care au stat şi în spatele violenţelor din 15-16 şi 19 ianuarie 2012.
Pe de altă parte, preşedintele Klaus Iohannis încearcă să se urce pe val. Anunţă că, în cadrul consultărilor pentru desemnarea unui nou prim ministru, nu va chema doar partidele parlamentare, cum cere Constituţia, ci şi societatea civilă organizată şi reprezentanţi ai Pieţei Universităţii. O adresă de email este pusă la dispoziţie pentru solicitări. Pe măsură însă ce trece timpul, se vede că este vorba de o manevră murdară, Piaţa Universităţii neavând cum să aleagă reprezentanţi în timp atât de scurt, provincia şi diaspora fiind complet ignorate, iar cei convocaţi fiind de fapt selectaţi de aparatul Preşedinţiei. Mai mulţi dintre invitaţi, indiferent dacă iniţial doriseră să meargă sau nu, refuză. În cele din urmă, la Palatul Cotroceni ajung câteva dintre ONG-urile abonate la astfel de întâlniri şi doar doi activişti cu un background urcând până la protestele din 2013. Unul dintre ei cel mai probabil din naivitate, celălalt... nu comentez pentru moment. Ulterior, preşedintele anunţă ceea ce trebuia să anunţe de la bun început, fără teatrul aşa-ziselor consultări: că va veni în Piaţa Universităţii să vorbească direct cu demonstranţii.
Prin mesajul Regelui Mihai I către demonstranţi şi prin prezenţa Principesei Moştenitoare Margareta la Clubul Colectiv, Casa Regală a României procedează mult mai corect.
Sâmbătă, 7 noiembrie, în timp ce câteva mii de protestatari blochează din nou Piaţa Universităţii, consfătuirea unui mic grup de activişti se tranformă ad hoc în primul forum perfect liber, fără balcoane sau scene unde numai unii au acces, ca în 1990, şi fără decizii comunicate pur şi simplu printr-o pagină de Facebook ori întâlniri la care nu pot asista mai mult de câteva zeci de oameni (numite plenare, apoi forumuri), ca în 2013. Este un moment istoric ratat cu brio de majoritatea televiziunilor, dar filmat în mare parte de Sergiu Brega (Curaj TV), filmare pe care o adaug mai jos. Forumul este repetat tot pe carosabil, în mijlocul Pieţei, duminică, 8 noiembrie. În aceeaşi seară, Klaus Iohannis debarcă, scurt, în Piaţa Universităţii, unde i se transmite că oamenii nu vor alegeri anticipate, că doresc un guvern tehnocrat şi eliminarea barierelor din legea electorală pentru partidele plecate acum de la firul ierbii, pe baza noilor iniţiative, multe ale unora dintre participanţii la proteste.
Începând de luni, 9 noiembrie, în Piaţa Universităţii mai vin câteva sute de oameni şi nu se mai blochează carosabilul. Mişcarea de protest se apropie de sfârşit. Deocamdată. Marţi, 10 noiembrie, preşedintele îl desemnează ca prim ministru pe Dacian Cioloş, neafiliat politic, fost ministru al agriculturii şi fost comisar european pentru agricultură, nici el lipsit de semne de întrebare, care promite să formeze primul guvern pur tehnocrat de la restabilirea unui regim democratic în urma revoluţiei anticomuniste din 1989-1990. Niciun partid nu se mai află, formal, la putere.
