miercuri, 23 septembrie 2015

Criza refugiaţilor chiar este despre refugiaţi?

 Da, fără discuţie, în linii mari criza refugiaţilor chiar este despre migranţi. Prefer acest termen, eu rămân la părerea mea că cel care, chiar dacă iniţial a trecut într-o ţară vecină fugind din calea unui război ori a unei represiuni politice, porneşte într-o călătorie epică peste mări şi ţări în căutarea prosperităţii promise de o societate bogată, nu mai este refugiat, ci migrant economic.

Dar, oare, conduita de forţă a unei Comisii Europene sub control german are doar această miză? Cred că este evident oricui că trăim un moment în care Germania îşi asumă tot mai clar rolul de hegemon al Uniunii Europene, rol care i se cuvine oarecum natural prin statutul de cea mai populată şi cea mai puternică economic ţară din Uniune. A fost evident asta şi în implicarea  germană în negocierile privind criza ucraineană şi în gestiunea recentei crize greceşti şi, mai nou, în felul în care Berlinul a declanşat, prin declaraţiile despre deschiderea faţă de toţi cei care vor veni din Orientul Mijlociu şi despre cei opt sute de mii care ar fi aşteptaţi până la 31 decembrie 2015, a încurajat, prin afirmaţiile privind receptivitatea, chiar nevoia de mână de lucru pe piaţa germană a muncii,  iar în final a impus presupusa soluţie a crizei refugiaţilor, prin obţinerea votului majoritar din Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) de ieri, sub ameninţarea diminuării ori suprimării contribuţiei germane, cea mai semnificativă, la finanţarea fondurilor structurale atât de necesare multor state europene.

Acest joc al Germaniei a fost cu atât mai uşor, cu cât prin preluarea conducerii Comisiei Europene de către Jean Claude Juncker, un germanofon şi germanofil care nu este declarat german, ci fostul premier al unuia din cele mai mici state din Uniune, acesta a fost cel care a venit cu propunerea cotelor obligatorii de refugiaţi şi care a susţinut-o foarte agresiv. Acum, cine ştie istorie, ştie că dincolo de francofonia asumată din influenţă culturală şi raţiuni politice într-un alt secol şi de cultivarea dialectului local ca presupusă limbă distinctă, mai ales după al doilea război mondial, când a fi german nu mai era tocmai un avantaj, Marele Ducat de Luxemburg este de fapt unul din micile state germane ale Evului Mediu care, asemenea Liechtenstein-ului, un alt caz, nu a fost cuprins în procesul unificării germane din secolul al XIX-lea. De altfel, ca o ironie, numele de familie al domnului Juncker este exact termenul care desemna pe vremuri moşierii germani. Şi, de asemenea, este de observat că în bună măsură jocului Germaniei i s-a asociat şi Austria, cândva concurenta Prusiei la rolul de centru în jurul căruia să se realizeze unificarea germană, al cărei cancelar de asemenea a ameninţat ţările mai refractare faţă de Planul Juncker cu reducerea fondurilor structurale...

Observând evenimentele, am tot mai pregnant bănuiala că, dincolo de nou descoperitul umanism al Angelei Merkel şi al diverşilor săi asociaţi germani şi europeni, dar care nu a fost atât de evident în relaţie cu Grecia (nu că s-ar fi putut accepta ceea ce dorea atunci Syriza, dar totuşi...), cu vecinătatea estică a Uniunii Europene sau cu romii din ţări ale Uniunii precum Bulgaria, Croaţia, Ungaria sau România, am asistat mai mult ca niciodată la confruntarea dintre cele două viziuni majore asupra a ceea ce ar trebui să devină Uniunea Europeană. Dezbaterea e veche: pe de o parte, Europa naţiunilor, care are drept campion Regatul Unit, ţară care întotdeauna şi-a limitat cedările de suveranitate şi şi-a creat derogări, ameninţând cu Brexitul, având şi avantajul că puterea sa economică i-a permis atitudinile rebele, pe de altă parte, Europa regiunilor, Statele Unite ale Europei, federaţia în care ţările devin un fel de judeţe, iar calitatea de cetăţean al Uniunii este mai puternică decât orice identitate naţională, etnică sau religioasă, viziune dragă mai ales, dar nu exclusiv, stângii europene şi promovată masiv de Comisia Europeană şi de celelalte structuri birocratice comunitare. Netranşarea acestei chestiuni a făcut ca întotdeauna să persiste o anumită neclaritate asupra a cât din propria suveranitate au cedat statele Uniunii. Şi, pentru a evita disensiunile şi faliile pe care acestea le-ar putea genera într-un continent atât de divers şi cu o istorie atât de complicată, până acum nu prea s-a recurs la proceduri de forţă precum cea din JAI-ul de ieri, chiar dacă ele reprezentau o opţiune teoretică.

Numai că acum s-a întâmplat, ţărilor care se opuneau Planului Juncker, indiferent cât de vehement o făceau, li s-a dat efectiv una peste bot, iar Uniunea Europeană s-a comportat mai clar ca niciodată nu ca o alianţa de state suverane, ci ca un stat federal având o suveranitate superioară celei a statelor membre. Şi totul ca rezultat al jocului Germaniei. Sigur, Angela Merkel nu e de stânga, ci aparţine dreptei conservatoare, aşa că ceea ce ea a impus folosindu-se de criza refugiaţilor nu este pur şi simplu Europa regiunilor, civică şi egalitaristă, ci o Europă a regiunilor în care Bruxelles-ul este capitala formală, dar Berlinul este adevăratul centru al puterii. Sau, dacă e să fim maliţioşi, încercarea de a afirma al patrulea Reich sub camuflajul Uniunii Europene. Şi nu întâmplător, cea mai grea lovitură au primit-o statele din estul Uniunii, pentru că poziţia lor, dincolo de retorica de tip copy/paste după Bruxelles a unor politicieni sau altora, tindea mai degrabă către Europa naţiunilor; lucru de altfel firesc după lungii ani în care destinele acestor popoare şi ale acestor ţări au fost "la umbra Marelui Urs", ca să folosesc metafora trupei rock Phoenix. Momentan, Europa naţiunilor pare să-i mai cuprindă doar pe britanicii pe care i-am menţionat deja, ca şi pe irlandezi şi danezi, cei care au reuşit, fiind, ultimii cel puţin, şi economii mai puternice, deci mai puţin dependente de finanţările europene, să fie exceptaţi de la Planul Juncker.

Şi-a ales însă bine Germania subiectul cu care să dea această lovitură de forţă? Am îndoieli. Mă tem că Planul Juncker nu va putea fi implementat, în primul rând pentru că cei vizaţi, migranţii, ştiu mai bine decât Bruxelles-ul ce vor, iar ei vor Germania, Suedia, Regatul Unit, în fine ţările cele mai bogate din Uniune, şi nu Uniunea în ansamblul său, dovedind deja că sunt gata să rişte orice şi să depăşească orice obstacol ca să ajungă acolo. Apoi, chiar dacă actualul exod va fi stopat de sosirea iernii, ce va face Europa dacă la anul, odată cu încălzirea vremii, el se va relua, poate cu şi mai multă vigoare? Nu în ultimul rând, ce se va întâmpla dacă prea mulţi din aceşti oameni nu vor putea fi integraţi? Una este absorbţia treptată, de-a lungul anilor, a unor numere rezonabile de oameni veniţi din orizonturi culturale diferite, altceva este ca într-un an, doi, Europa să se trezească cu nişte milioane de oameni crescuţi într-un spirit non-european şi cu valori morale proprii unor societăţi tradiţionale patriarhale, veniţi aici pentru avantajele economice, dar nu şi pentru valorile culturale seculare care predomină în prezent la nord de Mediterana. Fluxul de migranţi din Orientul Mijlociu şi Apropiat, ca şi din Africa subsahariană diferă din acest punct de vedere fundamental de fluxurile migratorii din Europa de Est din timpul comunismului şi din anii 1990; pentru că dincolo de variaţiunile naţionale şi confesionale, est-europenii împărtăşeau aceleaşi valori fundamentale cu vest-europenii. Ori, dacă lucrurile vor lua o turnură negativă, va fi foarte interesant de văzut pe unde va scoate cămaşa Germania, chiar şi ce se va alege de Uniunea Europeană.

marți, 8 septembrie 2015

Diferenţa între refugiat şi migrant


Precizez de la bun început că înţeleg omeneşte impulsul de a te reloca undeva unde îţi va fi mai bine, eventual unde consideri că-ţi va fi cel mai bine. Nu cred că cei care aleg să migreze trebuie stigmatizaţi şi respinşi aprioric. Asta nu înseamnă că nu înţeleg şi alegerea inversă sau nuanţată, eu însumi, într-o ţară unde dorinţa de emigrare este deja tradiţie, fiind totuşi unul care nu a contemplat vreodată această perspectivă în mod serios, ba care chiar a considerat inacceptabilă pentru sine orice mai mult decât eventuala plecare la muncă, pentru perioade de timp totuşi limitate. Am refuzat emigrarea inclusiv în anii '80, într-o perioadă foarte austeră din istoria României, când Germania repatria sistematic etnicii germani, iar eu provenind dintr-o familie mixtă aş fi putut să mă folosesc de respectiva oportunitate (chestiunea s-a discutat în familie şi nu ştiu cât a contat părerea mea la vârsta pe care o aveam, dar cert este că în cele din urmă s-a tranşat în contra emigrării).

Pe de altă parte, chiar dacă dreptul la circulaţie este un drept fundamental şi chiar dacă, în teorie, oamenii ar trebui lăsaţi să-şi urmeze destinul acolo unde cred ei, numai idealiştii în sensul cel mai peiorativ al acestui cuvânt ori egoiştii din zona business-ului în veşnică căutare de mână de lucru ieftină pot nega că orice societate are totuşi dreptul să mai spună şi nu imigraţiei. Ţine până la urmă de autodeterminare şi de autoprezervare. Un aflux excepţional de străini care nu cunosc nici limba, nici nu au aceleaşi valori culturale poate avea în final un efect destabilizant sau împovărător. Pe de o parte, străinii insuficient integraţi ajung pe la a doua şi a treia generaţie deja născută în noua patrie să se simtă cetăţeni de mâna a doua, să trăiască din ajutoare sociale spre frustrarea localnicilor contribuabili, să ingroaşe rândurile criminalităţii, să se revolte la modul violent sau chiar să genereze terorism (şi extremism în replică în rândurile populaţiei native). Desigur, o parte a lor, pentru că întotdeauna şi cu un efort de voinţă unii se vor integra, chiar până la nivelul elitelor, dar aşa cum o arată experienţa deja vastă a Occidentului, simpla nediscutare a acestor fenomene, sub acoperământul corectitudinii politice, nu le rezolvă.

În fine, este un subiect vast şi destul de sensibil. De care ne vom lovi din ce în ce mai mult în condiţiile în care mâine, 9 septembrie 2015, Comisia Europeană ar trebui să propună oficial cotele ce ar trebui să revină fiecărei ţări din Uniunea Europeană din valul de refugiaţi/migranţi care a luat cu asalt Europa în ultimele săptămâni. Ca primă observaţie, nu prea văd cum se va putea implementa acest sistem, în condiţiile în care, din ce au comunicat refugiaţii care au inundat ruta balcanică către centrul continentului, pentru ei se pare că război este peste tot în Lumea Veche, numai în Germania nu. Cum exact vor fi convinşi aceşti oameni care au făcut eforturi fantastice şi care şi-au asumat riscuri enorme pentru a ajunge în Germania, eventual şi prin Marea Britanie şi Suedia, să se lase redistribuiţi în ţări ca Bulgaria sau România, unde poate că se trăieşte mai bine decât în Siria, chiar şi cea dinainte de război, dar sigur nu se trăieşte ca în Germania, mai ales în acea Germanie idealizată pe care o visează cu toţii.

De fapt, multe din lucrurile care se fac şi se spun zilele acestea ne cam jignesc inteligenţa. Pe de o parte, încă o dată, clasa politică continentală se dovedeşte autistă. Nu reuşeşte să impună aplicarea Regulamentului de la Dublin, edictat tot de ea, dar îşi închipuie că va putea redistribui prin toată Europa migranţii ajunşi la ţinta pentru care au străbătut la propriu mări şi ţări, fără ca asta să degenereze în violenţă. Şi în loc să intervină militar decisiv şi oricât de masiv va fi necesar ca să pună punct nebuniei Statului Islamic, unii anunţă nişte timide zboruri de recunoaştere, alţii bombardează absolut ineficient pâna la graniţa dintre Irak şi Siria, deşi califatul a desfiinţat această graniţă şi e total aberant să le loveşti doar o parte din teritoriu, dar să le laşi restul neatins pentru a-şi reloca tot armamentul, iar Turcia lui Erdogan declanşează un război total împotriva kurzilor, care vor fi fiind duşmanul istoric, dar până acum sunt cea mai eficientă forţă care ţine piept ISIS.

Pe de altă parte, migranţii înşişi şi diverşii lor sprijinitori europeni, fără îndoială generoşi, dar şi cam naivi, repetă la nesfârşit placa cu fuga acestor oameni din faţa războiului... Atât doar că nu toţi sunt din Siria, Irak, Afganistan sau Libia şi încă nu am aflat ce război are loc, de exemplu, în Bangladesh. Da, e drept, musonul le face necazuri bengalezilor de milioane de ani, dar, totuşi, ce vină are Europa pentru muson? Apoi, până unde fugi din faţa unui război? Până ajungi din nou în teatrul de război, întrucât ai înconjurat planeta tot fugind? Mie povestea din săptămânile astea îmi aminteşte de migraţia vizigoţilor. În anul 376, când vizigoţii au trecut Dunărea şi au cerut protecţia Imperiului Roman, erau neîndoielnic refugiaţi. Peste ei dăduseră năvală hunii, care când invadau un teritoriu procedau fix cu "delicateţea" Statului Islamic. Însă ceva mai târziu, când aceşti refugiaţi, vizigoţii, au constatat că zona pe care le-o alocase Imperiul era cam sărăcăcioasă şi că riscau efectiv foametea şi s-au pus în mişcare spre Roma şi apoi spre Spania, unde şi-au proclamat propriul regat, nu mai erau refugiaţi de război, că puseseră deja distanţă între ei şi război, ci migranţi economici.

Ceva clar nu se leagă atunci când continuăm să discutăm în termeni de refugiaţi. Mie mi se pare că refugiatul ar trebui să aibă un pic altă mentalitate şi o spun ca urmaş de refugiaţi. O parte a familiei mele provine din Cernăuţi, iar la 28 iunie 1940, când Armata Roşie a intrat oarecum pe neaşteptate, căci Bucovina nu fusese niciodată a Rusiei şi în cei douăzeci şi doi de ani de la Marea Unire Moscova nu pomenise că ar avea pretenţii asupra acestei provincii, unii au reuşit să prindă ultimul tren românesc, in extremis, după o goană nebună, iar alţii au rămas sub ocupaţie. În cele din urmă şi aceştia au reuşit să plece, printr-un subterfugiu. Exista o înţelegere subsecventă Pactului Ribbentrop-Molotov în baza căreia etnicii germani urmau să fie relocaţi sub autoritatea Reich-ului, iar rudele mele s-au pretins etnici germani, deşi dincolo de o cunoaştere aproximativă a limbii germane, de pe vremea când Bucovina fusese provincie austriacă, nu aveau absolut nimic nemţesc în venele lor. Spre norocul lor, în comisia formată dintr-un ofiţer al Armatei Roşii, un ofiţer al Wehrmacht-ului şi un colaboraţionist local, acesta din urmă îmi cunoştea bine dinainte de război una din rude  şi, deşi ştia perfect că este o familie de români, a confirmat minciuna. Aşa au ajuns ai mei în Polonia, pe care naziştii încercau s-o germanizeze colonizând aici etnicii germani recuperaţi din Estul adjudecat sovieticilor şi din Tirolul de Sud pe care Mussolini se străduia să-l italienizeze. Nu au rămas însă în Polonia, ci au venit cât de repede s-a putut la Bucureşti, unde erau cei care prinseseră trenul şi rudele regăţene.

Povestea nu se încheie însă aici, ci de-abia acum devine evidentă diferenţa faţă de fluxul migraţionist din aceste zile. În 1941 alianţa sovieto-germană s-a rupt, germanii au invadat URSS şi odată cu ei armata română a început recuperarea teritoriilor smulse României de Stalin. Evident, Cernăuţiul eliberat nu mai era oraşul şarmant dinainte de război. După jafurile, execuţiile sumare şi deportările în masă din acel prim an de ocupaţie stalinistă, începând din 22 iunie 1941 oraşul fusese teatrul unor lupte crâncene, dar şi al unor alte atrocităţi, de data asta împotriva acelei părţi a populaţiei care simpatizase cu sovieticii. Însă, cu toată ruina, în 1942, când frontul se îndepărtase şi lucrurile erau cât de cât stabile, rudele mele s-au întors în oraş. Şi-au găsit casele devastate, golite de mobilă, dar n-a contat, au pus osul la treabă şi şi-au reluat viaţa. Au rămas în Cernăuţi până în primăvara anului 1944, când frontul a revenit şi a fost clar că Bucovina de Nord nu va putea fi păstrată, că va fi din nou ocupată de sovietici. La 1 aprilie 1944 înaintaşii mei au părăsit capitala Bucovinei definitiv, de data asta într-un mod organizat, dar păstrând mereu nostalgia Cernăuţiului ca a unui fel de paradis pierdut şi visând mereu să se poată întoarce. O mătuşă a făcut-o ca turist, mulţi ani mai târziu, dar bunica mea a preferat să nu, nedorind să confrunte amintirile frumoase ale tinereţii cu realitatea unui Cernăuţi sub ocupaţie, înstrăinat şi pe care putea cel mult să-l viziteze, dar în care nu mai putea să vieţuiască.

Ei bine, ceea ce nu observ la refugiaţii de acum este dorinţa întoarcerii, măcar acea nostalgie permanentă pe care am văzut-o la ai mei. Refugiatul doreşte să se întoarcă, imediat ce acest lucru va fi posibil, oricât de mult timp a trecut. Uitaţi-vă la refugiaţii palestinieni, urmaşii celor expulzaţi în 1948, deja cam toţi născuţi în exil, care tot visează să se întoarcă într-o zi pe teritoriul statului Israel. Văd în schimb la oamenii de care discutăm ceea se poate vedea în general la migranţi, nevoia de a fugi spre idealul material şi de a arde punţile cu locul de origine şi cu trecutul.

Ceea ce ne aduce înapoi la decizia ce va fi anunţată mâine. Ne lăsăm dominaţi de autism politic şi, unii cel puţin, de ideologie, insistând să vedem refugiaţi acolo unde sunt migranţi, sau tratăm problema realist şi înţelegem că refugiatul poate deveni migrant, iar ca migrant nu mai e cazul să fie tratat ca refugiat?

marți, 1 septembrie 2015

Distrugerea patrimoniului cultural este crimă împotriva umanităţii







               Ieri a fost Ziua Limbii Române, sărbătorită de un sfert de secol dincolo de Prut şi marcată oficial şi în România pentru al treilea an. Urez tuturor românilor şi, în general, tuturor celor care utilizează sau pur şi simplu cunosc limba noastră toate cele bune. Dar nu despre asta vreau să scriu.
            Azi se împlinesc doi ani de la declanşarea valului de proteste cunoscut şi sub denumirea de „toamna românească”. Deşi doi ani este o aniversare fără chichirez, de regulă oamenii celebrând efectiv aniversarea de un an şi începând să discute la modul „istoric” despre cele întâmplate cu ocazia împlinirii a trei ani, doi ani fiind de regulă o aniversare complet ignorată, aveam intenţia să încalc această regulă nescrisă. Materialul pe care l-am publicat în ianuarie, cu ocazia scurgerii a trei ani de la începutul mişcărilor contestatare din anul 2012, îşi cere continuarea, iar a mai aştepta încă un an pentru a livra această continuare este, parcă, prea mult. Iar ce moment mai bun pentru publicarea noului articol pe tema evenimentelor recente din ţara noastră ar fi fost decât exact ziua de 1 septembrie?
            Iată însă că mă văd obligat să-mi modific planul iniţial. Realitatea curentă îşi cere drepturile, cu atât mai mult cu cât lucruri care s-au petrecut din nou zilele acestea m-au umplut încă o dată de revoltă. Din fericire, „toamna românească” a durat până-n 21 decembrie 2013, aşa că am câteva luni bune să scriu şi să public pe această temă fără să ratez cu totul aniversarea de doi ani.



            Probabil că din titlu este destul de evident că vreau să scriu despre Statul Islamic şi despre furia cu care acesta s-a repezit asupra moscheilor şiite, a bisericilor creştine şi a altor lăcaşuri de cult din acel Orient Mijlociu în care coexistă aproape toate religiile şi confesiunile de tradiţie abrahamică şi nu numai, unele vechi de sute de ani şi de o valoare istorică şi artistică de netăgăduit, a muzeului arheologic din Mosul şi a ruinelor assiriene de la Ninive sau Nimrod, iar, mai nou, asupra acelei perle din deşertul sirian, Palmyra. Decapitarea bătrânului arheolog de optzeci şi doi de ani şi acum demolarea templului lui Baal m-au indispus profund, ca să mă exprim eufemistic. Încă un capitol la care Statul Islamic face ca talibanii, la rândul lor distrugătorii statuilor lui Buddha de la Bamian, şi Al Qaeda să pară nişte moderaţi, ca să nu mai discutăm despre cât de urbană şi civilizată este, prin comparaţie, teocraţia iraniană, cea care nu s-a atins nici cu o pană de splendorile de la Persepolis.
            Iar lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât se consumă acum în Secera Fertilă, în exact acea parte a planetei unde umanitatea a devenit cu adevărat civilizată pentru prima oară. Există acolo un patrimoniu istoric şi artistic care ne priveşte pe toţi şi pe care nişte fanatici cu minţi înguste, care au combinat zelul religios al primilor adepţi ai lui Mahomed din secolul al VII-lea cu gândirea strategică sistematică şi aplecată spre genocid, cu mentalitatea de război total a secolelor XX şi XXI, par hotărâţi să-l aneantizeze. Este ironic să ajungem în situaţia în care să vedem în jaful în urma căruia sute de artefacte de mare valoare au fost extrase din siturile arheologice ale Orientului Mijlociu pentru a da lustru marilor muzee din capitalele Europei şansa salvării acestora. Şi să le transmitem naţiunilor din acea parte a lumii, care de decenii se străduiesc să-şi recupereze aceste bunuri culturale, să mai aştepte, pentru că nu le pot oferi suficientă siguranţă.

            Nu este însă cazul ca noi, creştini şi europeni, să devenim aroganţi. Să nu uităm totuşi cum creştinii au demolat templele păgâne odată cu scoaterea în afara legii a vechilor religii, cum creştinii au dat foc Bibliotecii din Alexandria şi tot ei au ucis-o într-un mod care îi face pe cei din Statul Islamic să pară panseluţe pe savanta Hypatia, cum goţii care au dat ultima lovitură faimosului Oracol din Delfi au fost instigaţi şi călăuziţi de călugări creştini greci.
            Sigur, unii vor spune, parţial pe bună dreptate, că asta se întâmpla în antichitatea târzie şi evul mediu timpuriu, în timp ce faptele jihadiştilor au loc acum, într-o lume modernă. Dar există şi un revers al medaliei: măcar jihadiştii o fac din credinţă, chiar dacă o credinţă dementă. Păi, nu cumva tot o credinţă dementă, marxist-leninistă de data asta,  a condus la distrugerea atâtor biserici, mânăstiri, case, ruine, unele de o valoare istorică şi culturală incontestabilă, poate chiar demne de Patrimoniul Mondial UNESCO, precum Mânăstirea Văcăreşti, în România anilor 1977-1989?


           Eram copil atunci, dar ţin minte că am suferit, cu atât mai mult cu cât sufereau în faţa distrugerii părinţii mei, ambii mari iubitori de artă, de altfel dotaţi în cote diferite cu un talent care mie-mi lipseşte. Nu voi uita cum îmi povestea mama de Văcăreşti, cum se vorbea de Sfânta Vineri, pentru care în 1987 a avut loc şi un fel de revoltă, şi nici momentul în care m-a îndemnat tata să mă uit spre un câmp de demolări, către un deal pe care încă se vedea o incintă medievală, spunându-mi „uită-te, acolo e palatul lui Mihai Viteazu (Mânăstirea Mihai Vodă, unde erau şi Arhivele Statului), nu ai să-l mai vezi, va fi demolat.” Au semnat o petiţie care a salvat de la demolare Casa Melik, Muzeul Theodor Pallady, de pe strada Spătarului, cea mai veche casă din Bucureşti încă în picioare, în timp ce alţi oameni pe care ar trebui să-i onorăm mult mai mult au pus efectiv clădirile pe roţi, atâtea câte s-au putut, ca să le scoată din calea urgiei demolatoare.
            Dar dacă faptele talibanilor, ale Statului Islamic, şi ale propriului nostru comunism pretins „naţional” (pentru că bizar mi se pare „patriotul” care-şi distruge fără milă propria istorie!), au o perversă justificare ideologică, cum explicăm ceea ce se întâmplă continuu, de douăzeci şi cinci de ani, cu toate clădirile de patrimoniu demolate abuziv sau „ajutate” să fie declasate prin surparea pretins naturală? Sau cu barbariile de pe anumite şantiere ale patriei, unde siturile arheologice sunt „descărcate” pe repede înainte şi apoi supuse delicateţii buldozerelor? La Roşia Montană asta s-a dorit, că tot aminteam la început de „toamna românească”. În 2012, pentru o autostradă care acum se surpă de bine ce a fost proiectată şi construită (Sibiu-Orăştie) s-a trecut fără milă peste orăşelul roman de la Şibot, peste una din aşezările de la Tărtăria, peste o parte a fortificaţiilor oraşului neolitic Turdaş, unul din primele centre urbane din Europa. Şi chiar dacă legea spune că atunci când se descoperă vestigii de o evidentă importanţă se poate proceda la clasarea lor definitivă, proiectul de construcţie urmând a fi modificat spre a coexista cu acele vestigii, până şi arheologii implicaţi se vor uita la tine cubic dacă le vei menţiona că au şi această opţiune în locul descărcării prealabile distrugerii.

            Am încredinţarea fermă că astfel de distrugeri reprezintă crime împotriva umanităţii. Până la urmă, ce este umanitatea, doar totalitatea indivizilor unei specii care a ajuns, în prezent, undeva la 7 miliarde de exemplare? Ce sunt de fapt oamenii fără tot bagajul lor spiritual şi cultural? Nişte antropoide mai deştepte, dar cam atât. Ia-le cultura, taie-le rădăcinile şi îi aduci din nou în stadiul de hoardă primitivă, de turmă. Apoi, umanitatea înseamnă doar oamenii care sunt în acest moment în viaţă, fără generaţiile care au trecut şi fără posteritatea pe care o reprezintă cei ce se vor naşte în viitor? Da, genocidul este ceva oribil, dar dacă e să privim lucrurile oarecum cinic, victimele unui genocid ar fi murit oricum mai devreme sau mai târziu, din cauze naturale.
Şi totuşi, în felul lor, oamenii sunt singurul animal, pe planeta asta cel puţin, care poate realiza o formă de nemurire: prin moştenirea culturală pe care o lasă în urmă. Pietrele construcţiilor din Ninive sau Palmyra, ca şi zidurile de la Sarmizegetusa Regia pe care le sparg tot felul de dobitoci în căutarea faimosului aur al dacilor, nu sunt nişte simpli bolovani. Ele sunt ultima voce, ultima expresie, a milioane de oameni, a generaţii şi societăţi întregi care au existat în trecut, s-au bucurat şi s-au întristat, apoi s-au stins, majoritatea anonimi pentru totdeauna. A nimici aceste urme înseamnă a-i omorî complet, a rupe orice legătură dintre ei şi urmaşii lor, a şterge orice amintire că ei au fost şi orice şansă de a transmite viitorimii lor, prezentului nostru, câte ceva despre cum era viaţa lor, ce gândeau, ce ar fi vrut să ne spună dacă ar fi putut.
Ei bine, într-un fel acesta este genocidul ultim: a suprima nu viaţa, ci viaţa de apoi. Şi lăsând metafora deoparte, chiar cred că e timpul să umblăm la legislaţia internaţională şi naţională referitoare la crime împotriva umanităţii şi să privim de acum înainte devastarea unor monumente de talia celor de la Bamian, Nimrod, Ninive, Palmyra, Turdaş, Tărtăria, Sarmizegetusa, Roşia Montană drept crime împotriva umanităţii. Şi să le pedepsim ca atare.