Criza grecească- lupta unui David împotriva unui Goliat sau şantajul zgomotos al unui copil răzgâiat?

         Chiar dacă sentimentele mele sunt îndreptate mai degrabă către marea adunare unionistă care va avea loc duminică la Chişinău, trebuie să admit că agenda europeană este dominată în aceste zile de criza la care s-a ajuns în negocierile dintre guvernul de stânga susţinut de dreapta naţionalistă de la Atena şi aşa-numita Troică- Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional-, cu toate consecinţele deja vizibile, plus şi cele mai grave potenţiale dacă nu se va ajunge la un compromis.

             Ca să nu mă lungesc foarte mult, voi spune de la bun început că nu sunt deloc un fan al celor trei instituţii care compun Troica. Propria noastră experienţă cu aceste instituţii ne-a dovedit că, de foarte multe ori, în spatele declaraţiilor de bune intenţii se află susţinerea mai mult sau mai puţin directă, mai bine sau mai prost mascată, a unor interese înguste ale marilor corporaţii transnaţionale sau ale unor centre de putere mondială precum Washington-ul, Bruxelles-ul, Berlinul etc. De asemenea, mai ales în cazul FMI, avem de-a face cu reţete standard neadaptate diferitelor economii naţionale şi care, de prea multe ori, nu produc rezultatele promise, ci cu totul altceva, eventual inversul lor (contracţie în loc de dezvoltare etc.). Să ne amintim ce au însemnat politicile FMI pentru România în 2009-2010, dar şi mai demult, în 1998. Cât despre Comisia Europeană, birocratismul şi obtuzitatea acestei instituţii au devenit deja legendare...

            Cu toate acestea, îmi este destul de greu să privesc Grecia ca pe un biet David care încearcă şi el cu o praştie să doboare un imbatabil Goliat. Probabil cei care se simt în aceste momente foarte solidari cu grecii- care, desigur, ca oameni, luaţi individual, nu merită decât omenie din partea noastră- vor fi nemulţumiţi de această afirmaţie. Dar, realitatea este că, de al doilea război mondial încoace şi mai ales de la finalul dictaturii coloneilor, Grecia a fost un fel de copil răsfăţat al Europei, căruia i s-a permis ceea ce nu i s-a mai permis nimănui în construcţia continentală care se numeşte azi Uniunea Europeană. Nici măcar Regatul Unit, care s-a luptat să-şi menţină un statut aparte, derogatoriu, nu beneficiază de unele din permisiunile care i s-au acordat Greciei.

            Desigur, acest statut al Greciei a apărut pe fondul unor calcule geopolitice majore, în contextul războiului rece şi ulterior prin poziţia acestei ţări într-o destul de tulburată Mediterană de Est, nu o dată chiar împotriva voinţei unei majorităţi a grecilor. Astfel, aşa cum România a fost condamnată la patruzeci şi cinci de ani de comunism pe care statistic nu şi-l dorea, Grecia a fost menţinută în afara „lagărului” socialist, deşi de-a lungul timpului foarte mulţi din cetăţenii acestei ţări şi-au dorit comunismul şi şi-au dat şi viaţa pentru el (iar succesul electoral al Syriza are foarte multă legătură cu respectivele aspiraţii de stânga niciodată satisfăcute). De fapt, există chiar o legătură directă între destinele celor două ţări, dacă ne aducem aminte de acordul procentual din octombrie 1944 dintre Stalin şi Churchill.

            Astfel, ca să trecem rapid în revistă câteva aspecte concrete, Greciei i s-a permis să fie cel mai corupt stat din Uniunea Europeană. Atena nu a fost sancţionată nici măcar când, în 2010, a fost dovedită că minţea deliberat în raportările către Bruxelles. Nouă ni s-a impus un MCV şi crearea unui DNA. Fondurile puse la dispoziţia Greciei nu s-au putut compara niciodată cu cele direcţionate spre celelalte ţări UE din Balcani: România, Bulgaria şi Croaţia. Iar descoperirea furtului nu le-a diminuat, ba chiar statul grec a beneficiat de alte împrumuturi care au ajuns la nivelul uluitor de 240 de miliarde de euro.

României i s-a impus semnarea pripită a unui tratat de bază cu Ucraina, deşi mai erau aspecte esenţiale de negociat, precum existenţa unor cedări teritoriale niciodată ratificate de ţara noastră, nici chiar prin Tratatul de pace de la Paris din 1947 (Insula Şerpilor, ostroavele de pe braţul Chilia, ţinutul Herţei) sau, chiar mai important, asigurarea unei protecţii eficiente a celor circa o jumătate de milion de români trăitori între graniţele actuale ale ţării vecine. Ceea ce evident că a condus la o depreciere continuă a nivelului respectării drepturilor politice, culturale şi confesionale ale acestora, din 1991 şi până în prezent. Atenei în schimb, chiar şi după extinderea în regiune a crizei economice mondiale în 2009, nimeni nu i-a pus în vedere să nu mai direcţioneze fonduri destinate cultivării orientării filoelene în rândurile unor minorităţi non-greceşti de pe teritoriile statelor vecine (aşa cum sunt, de exemplu, aromânii), deşi acest gen de politici aduce până la urmă atingere principiilor bunei vecinătăţi dintre state.

Şi dacă tot ne-am apropiat de această chestiune a minorităţilor naţionale, deşi Grecia are printre locuitorii săi câteva sute de mii de slavofoni, de albanezi şi de vorbitori ai unor dialecte istorice româneşti (aromâni, meglenoromâni), pe lângă turcii care sunt cât de cât respectaţi în baza unor clauze ale Tratatului de pace de la Lausanne din 1923, ea rămâne cea mai refractară ţară din toată Uniunea Europeană faţă de practicile existente la nivel comunitar. Până şi Franţa, care timp de 200 de ani a îmbrăcat cel mai pur şovinism şi asimilaţionism forţat sub masca conceptului de naţiune civică, permite astăzi studierea si cultivarea limbilor regionale, astfel că idiomuri precum bretona şi occitana au ajuns materii de bacalaureat. Ei bine, nu şi în Grecia, acolo ultimul recensământ care a mai înregistrat etnicitatea a fost în 1951, iar nu mai departe de acum doisprezece ani cineva a mai fost trimis în judecată pentru răspândire de informaţii false, o infracţiune moştenită în codul penal de la regimul coloneilor, pentru că a prezentat la un eveniment public o hartă a limbilor regionale vorbite în ţară.

Cred că nu suntem mulţi care să fi uitat cât de „frecată” a fost România în legătură cu drepturile minorităţilor, mai ales ale maghiarilor şi ale romilor; pentru ultimii de altfel se mai aud şi acum voci care juxtapun problemele de integrare socială ale unora dintre aceştia cu o discriminare pe criteriu etnic. Recent am avut ocazia să ridic problema drepturilor minorităţilor din Grecia unui reprezentant al Troicii, mai exact al Comisiei Europene. Credeţi că reacţia lui a fost cea din cazul României? Evident că nu, s-a eschivat de la a da un răspuns faţă de problematica minorităţilor din Grecia aducând repede în discuţie chestiunea... romilor din România. Doar în particular şi neoficial mi-a recunoscut omul că problema există şi a comparat Grecia cu Turcia.

Uneori, în retorica elenă sau filoelenă, se încearcă justificarea acestui regim preferenţial, de care beneficiază statul grec de atâtea decenii, prin faptul că poporul grec a avut o contribuţie extraordinară la tezaurul civilizaţiei umane, că Europa a început cu locuitorii spaţiului grecesc. Cu siguranţă nu se poate nega asta. Dar, faptul că acum două mii cinci sute de ani grecii au inventat filosofia occidentală şi democraţia ca ideologie, că mai târziu au creat primul motor cu aburi şi că la începutul Evului Mediu Bizanţul multicultural, dar de limbă elenă, a readus luminile civilizaţiei în Europa, ca să spicuiesc doar câteva exemple, înseamnă un cec în alb primit de greci până la sfârşitul eternităţii? Nu prea cred...

Ei bine, iată de ce, deşi am foarte multe critici de adus Troicii, nu pot să mă raliez poziţiei actualului guvern de la Atena. Acţiunile lui Tsipras, Varoufakis şi ale celorlalţi îmi amintesc mult prea mult de atitudinea copilului răzgâiat care începe să urle şi bată cu piciorul în podea în mijlocul unui magazin, ca să-şi oblige părinţii să-i facă te miri ce capriciu. Iar viaţa arată că, cu cât părinţii cedează mai des, cu atât copilul devine şi mai prost crescut.

În concluzie, sper sincer ca tuturor părţilor să le vină mintea cea de pe urmă şi să ajungă la un compromis care să nu însemne nici pauperizarea grecilor sub povara unei austerităţi excesive (iar noi, românii, ştim de pe vremea lui Boc cum arată o austeritate adevărată, cum nu au mai văzut grecii de la Planul Marshall încoace), nici subminarea proiectului european din ambiţia sau lipsa de viziune a unor politicieni, fie ei şi dintre cei care-şi propun să fie altfel decât vechii politicieni.

Misterele legii adunărilor de protest

              De fapt, nu sunt niciun fel de mistere. Atunci când, în spaţiul public şi nu numai, se discută despre adunări publice, demonstraţii, mitinguri, manifestaţii, pe scurt cam 90% din conţinutul acelui drept fundamental al omului denumit libertatea de întrunire, aproape dintotdeauna, raportat la existenţa României post-decembriste, auditoriul se loveşte de un de neînţeles amestec de reacredinţă a unor autorităţi precum Jandarmeria Română, de ignoranţă, incompetenţă şi din nou reavoinţă din partea diferiţilor reprezentanţi ai presei, precum şi de enorm de multă ignoranţă din partea unei populaţii neobişnuite să consulte legile şi să-şi cunoască drepturile.

            Consacrat prin articolul 39 din Constituţia României, dreptul la libera întrunire este reglementat prin Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Este o lege cu numai treizeci de articole, în forma sa actuală, nu foarte lungă. Aşadar nici pe departe un cod civil cu trei mii de articole, greu de lecturat şi de digerat, o lege pe care toţi ar trebui să o citim pentru că nu se ştie când vom avea nevoie să ne aducem o nemulţumire în stradă.

            Este o lege cu destule hibe, mai veche decât Constituţia, o altă emanaţie, din perioada mineriadelor, a regimului politic rezultat din acele nefericite alegeri din Duminica Orbului 1990. Prin urmare este o lege al cărei spirit nu are nimic de-a face cu democraţia autentică, ci doar cu eforturile unei puteri panicate că lucrurile s-ar putea bascula oricând, pentru a pune botniţă contestatarilor săi.

            Dar, chiar şi o lege cu o intenţie iniţial antidemocratică poate fi aplicată în spirit democratic dacă există bunăvoinţă. Numai că de douăzeci şi patru de ani de când există această lege, atât autorităţile, inclusiv în comunicate oficiale, cât şi mass-media vorbesc de „autorizarea” sau de „aprobarea” adunărilor publice. Un fel de revoluţie cu voie de la poliţie, ca în „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”. După marşul pentru păduri din 9 mai 2015, Digi 24 TV a consacrat chiar un întreg reportaj-editorial conceptului de „autorizare” a adunărilor publice,  reproşând atât Ministerului Afacerilor Interne, cât şi Jandarmeriei Române că din 2012, după intervenţiile violente din Piaţa Universităţii din ianuarie, nu respectă Legea nr. 60/1991 republicată şi uite cum a fost cuprins în ultimii ani Bucureştiul de marşuri şi de manifestaţii. Un reportaj perfect pentru o televiziune de stat din Federaţia Rusă sau Republica Populară Chineză, dar absolut ruşinos pentru o televiziune privată dintr-un stat democratic, membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

            Numai că, ce să vezi, Legea nr. 60/1991, în niciunul din cele treizeci de articole ale sale, nu foloseşte nici măcar umbra cuvintelor „autorizare”, „aprobare”, „permis”, pentru că un astfel de concept ar contraveni şi Constituţiei şi legislaţiei internaţionale în materie de drepturi ale omului. „Autorizarea” întrunirilor publice era norma legală înainte de 1989, când, deşi probabil unii funcţionari publici şi jurnalişti ai zilelor noastre, ieşiţi de pe băncile unui sistem de educaţie distrus prin veşnica tranziţie de la hoas către haos, habar n-au, România avea un regim totalitar.

Legea nr. 60/1991 prevede doar obligaţia organizatorului unui protest de a notifica adunarea publică primăriei din localitatea unde urmează să se desfăşoare. Este o altă discuţie că, din cauza concepţiei abuzive a altor părţi din lege şi a normelor metodologice, ceea ce ar trebui să fie o simplă notificare devine o procedură destul de complicată, în care organizatorul trebuie să negocieze toate detaliile în prealabil cu o comisie de ordine publică nu neapărat prietenoasă, reprezentând diferite autorităţi de tipul Jandarmeriei, poliţiei, poliţie rutiere etc., cu care încheie un protocol contrasemnat de primar, că Jandarmeria îi va crea un ţarc din garduri metalice fie că vrea, fie că nu, sub pretextul siguranţei, dar de multe ori cu un anumit efect de ridiculizare a manifestanţilor ş.a.m.d. Dar din moment ce legea nici măcar nu pomeneşte de „autorizare” de ce o fac Ministerul de Interne, Jandarmeria, primăriile, şi, culmea culmilor, acel cerber al democraţiei care ar trebui să fie presa?

            Că sub pojghiţa europeană şi plimbată prin mall-urile cele mai moderne ale multora din oamenii noştri din structurile statului, dar din păcate şi din mass media, se ascund acelaşi gen de personaje grobiene stil generalul Pleşiţă, pe umerii, pumnii şi nesimţirea cărora s-au susţinut guvernele dictatoriale timp de mai bine de o jumătate de secol, este demonstrat din plin şi de felul în care sunt tratate, la doisprezece ani de la adoptarea sub presiunea aderării la Uniunea Europeană, modificările aduse Legii nr. 60/1991. Pentru că această lege dintr-o epocă nefericită a fost totuşi ameliorată printr-o serie de modificări aduse în anul 2003.

            Astfel, cel mai important, la momentul respectiv a fost introdus articolul 3 cu următorul conţinut: „Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al caror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. În cazul în care organizatorii adunărilor publice nesupuse declarării prealabile deţin indicii sau date că desfăşurarea lor s-ar putea solda cu acte de dezordine ori că ar putea să ducă la manifestări violente, au obligaţia să solicite din timp primarilor, unităţilor de jandarmi competente teritorial şi poliţiei locale sprijin de specialitate.” Acest articol, pe baza căruia în instanţele de judecată s-au câştigat pe bandă rulantă plângeri împotriva proceselor verbale de constatare a contravenţiilor, este pur şi simplu sistematic ignorat de Ministerul de Interne şi de Jandarmeria Română, sau interpretat total aiurea (de exemplu, în optica Jandarmeriei Române, în exteriorul sediului sau imobilului unei persoane juridice înseamnă în curtea instituţiei, ori până şi un student de anul I la drept ştie că orice dependinţă face parte din imobil şi reprezintă incinta acestuia, nicidecum exteriorul).

            Regretabil, dacă nu chiar dezgustător, este că nici presa, pentru a cărei libertate au murit oameni în decembrie 1989 şi în iunie 1990, nu citează prea des articolul 3 din Legea nr. 60/1991 republicată. Să fie incompetenţă, să fie reavoinţă? Probabil ambele, de la caz la caz. Apropo, o mică informaţie pentru doamnele şi domnii din presă, despre protestul pentru păduri de ieri după-amiază, la care Jandarmeria Română a arătat încă o dată cât de mult o deranjează- şi am să citez dintr-o întâmpinare depusă de Jandarmeria din Bacău într-un proces contravenţional judecat la Vaslui- „tupeul post-decembrist” al cetăţenilor care-şi exercită drepturile. Acesta s-a desfăşurat într-un spaţiu delimitat de sediile Universităţii Bucureşti şi Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” şi nu trebuia notificat, reţineţi termenul, notificat, fiind exceptat prin dispoziţiile articolului 3 din Legea nr. 60/1991, citat mai sus. A, şi încă o mică lecţie de drept: normele speciale derogă de la cele generale, aşadar excepţiile au întotdeauna prioritate, vedeţi şi în dreptul roman principiul specialia derogant generalibus.

            Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat ieri după amiază în Piaţa Universităţii, ca de altfel şi în Piaţa Victoriei în faţa sediului Guvernului, nu a constituit un abuz al protestatarilor, care au desconsiderat Legea nr. 60/1991, aşa cum le place anumitor jurnalişti, probabil şi cu alte acoperiri sau dependenţe financiare, să creadă, ci un abuz în serviciu al responsabililor din Ministerul de Interne şi din Jandarmeria Română, care într-adevăr au desconsiderat Legea nr. 60/1991. Apropo de asta, doamnelor şi domnilor de la Jandarmeria Română aş dori să le citez următorul text: „În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, personalul din Jandarmeria Română are obligaţia să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului (...)” Nu, nu este din „Harry Potter” sau „Lord of the Rings”, este articolul 37 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.

            În fine, este de fapt foarte clar că România are nevoie de o nouă lege a întrunirilor publice care să elimine odată pentru totdeauna contradicţiile şi procedurile birocratice, intenţionat greoaie şi restrictive, dar şi beţia din jurul unor cuvinte de tipul „autorizare”, „aprobare” etc. Iar un bun exemplu este, culmea, având în vedere decalajul democratic dintre cele două maluri ale Prutului, Legea nr. 26/2008 privind întrunirile din Republica Moldova. Potrivit acestei legi, organizatorii unei adunări publice au doar obligaţia de a notifica primăria. Fără comisii, fără negocieri şi fără protocoale semnate cu toate autorităţile reprezentate în comisie. Dacă primăria are motive să nu permită respectiva adunare publică, îi cheamă în judecată pe organizatori, iar instanţa de judecată este cea care admite sau respinge cererea de interzicere a adunării publice. În România, de exemplu, interzicerea unei întruniri este un act unilateral al primarului, pe care organizatorul întrunirii este cel care trebuie să-l conteste în contencios administrativ.  Iar această lege în vigoare la Chişinău, care este de o mie de ori mai potrivită cu reglementarea unui drept fundamental al omului decât omoloaga sa de la Bucureşti, a fost adoptată în plină guvernare comunistă Vladimir Voronin, în timp ce „democraţii” de pe Dâmboviţa, şi de la stânga, şi de la dreapta, fac ce fac şi nu vor să se atingă cu adevărat de Legea nr. 60/1991.