Ultimul Bookfest, prin anumite
titluri apărute acolo, ca multe alte articole şi cărţi pseudoştiinţifice
vehiculate cu precădere în ultimii ani, aproape că mi-au produs din nou, a câta
oară, jena de a mărturisi că am un interes concret şi vechi faţă de civilizaţia
dacilor şi geţilor şi, prin extensie, faţa de cea a tracilor în sens larg. Un
interes suficient de accentuat ca să-mi fi decorat trupul pentru câte zile voi
avea cu simbolul acestor strămoşi pe care, fără să-i idealizez, îi admir, precum şi ca
să ascult cu plăcere cântece ca „Duh” sau „Mestecăniş” ale trupei de folk
metal Bucovina ori „Coboară daci de pe Columnă” a formaţiei Focul Viu. Însă,
pe de altă parte, şi un interes pentru care risc să fiu categorisit de unii
drept „dacopat”.
Că
veni vorba, sentimente de jenă asemănătoare cu dacomanii şi tracomanii îmi
stârnesc şi cei care îi numesc pe aceştia „dacopaţi”, cei care, din reacţie
adversă, uneori ajung să nege sau chiar să ironizeze la modul nesimţit
contribuţia dacilor la bagajul istoric şi cultural al umanităţii în general şi
al românităţii în special. Cum respectivii fac asta fără argumente, doar
expediind în numele zeului demitizării istorice orice informaţie oricât de
serioasă drept exagerare dacomană, ceauşistă sau naţionalistă, nu prea sunt multe
lucruri de comentat. Doar de arătat degetul mijlociu, desigur într-o manieră
metaforizată, intelectuală şi politicoasă.
Spre
deosebire de elucubraţiile prea des aruncate pe piaţă, admiraţia mea faţă de
daci nu pleacă din trăznăi de genul limba română era limba dacilor şi este
strămoaşa tuturor limbilor Pământului, omenirea a plecat din Carpaţi, dacii
sunt adevăraţii inventatori a tot ce au inventat egiptenii, summerienii, până
şi chinezii, şi, în general, din aşa-zise teorii cărora li se potriveşte foarte
bine următorul banc: la un moment dat, o echipă de arheologi francezi sapă doi
metri în pământ undeva pe lângă anticul Bibracte şi găseşte nişte urme de
cupru. Concluzia: galii comunicau prin cablu. Enervaţi, nişte arheologi germani
sapă şi ei doi metri sub pământ în pădurea Teutoburgică şi descoperă nişte
ciobuleţe de sticlă. Concluzia: vechii germanici comunicau prin fibră optică.
Ca să nu rămână în coada Europei, un grup de arheologi români se pun şi ei pe
treabă şi sapă undeva pe lângă incinta sacră de la Sarmizegetusa. După doi
metri, nu găsesc nimic. Sapă patru metri, nimic. Sapă şase metri, nimic.
Concluzia: dacii comunicau wireless.
Ei
bine, nu. Mie-mi plac dacii exact pentru ceea ce au fost: un popor din aşa-zisa
Europă „barbară” a epocii fierului, însă unul care a reuşit nu numai să
asimileze, dar şi să noveze într-un mod propriu influenţele altor civilizaţii
(cum s-a intâmplat, de exemplu, cu arta animalieră scită şi ahemenidă, pe care
geţii dintre Carpaţi şi Balcani au transformat-o intr-un stil propriu
inconfundabil, în secolele VI-IV Î.Ch.). Un popor care, la rândul său, a reuşit
să influenţeze pe alţii, care a impresionat antichitatea suficient de mult ca
istoria sa să fie efectiv plagiată de alte seminţii (goţii) sau de unele regate
medievale (Spania, Danemarca), în fine un popor a cărui contribuţie la istoria
şi cultura umanităţii de-abia acum începem să o înţelegem.
De exemplu, încă
de la prima atestare scrisă, Herodot ne sugerează suficient de străveziu că în
loc de a fi un discipol al lui Pitagora, creatorul uneia din cele mai
importante şcoli de gândire ale Greciei antice şi autorul, printre altele, al
celebrei teoreme, profetul Zalmoxis ar fi fost mai degrabă un precursor şi, implicit,
inspirator al lui Pitagora. Acelaşi Zalmoxis, chiar dacă doctrinele sale ne-au
parvenit doar fragmentar, este citat în mod repetat, timp de şapte sute de ani
de la prima menţionare, drept unul din marii gânditori ai antichităţii
euro-mediteraneene, fiind menţionat inclusiv în polemica asupra creştinismului
dintre Celsus şi Origene sau considerat de către Sfântul Hippolit din Roma
drept cel care i-a învăţat doctrinele pitagoreismului pe druizii celţi. Iar
acesta este doar un indiciu despre contribuţia dacilor la tezaurul cultural al
Europei.
Lucrurile devin
extrem de interesante în perioada anterioară cuceririi romane, în secolele II
Î.Ch.- I D.Ch., când vedem o civilizaţie geto-dacă la fel de avansată ca şi cea
galică de pe teritoriile de azi ale Franţei, Belgiei şi Elveţiei, dar care în
anumite privinţe reuşeşte ceea ce galii nu au reuşit niciodată. În primul rând,
dacii se reunesc într-un stat care, cu excepţia Traciei odryse din secolele
V-IV Î.Ch. şi a Illiriei din secolul III Î.Ch., este cel mai vechi regat
„barbar” european şi precursor al construcţiilor politice din Evul Mediu
timpuriu. Desigur, acesta nu a fost statul centralizat despre care se elucubra
cu ordin de la partid pe vremea lui Ceauşescu, dar, cu o istorie de aproape
două sute de ani, regatul dac a reprezentat mult mai mult decât alianţele
efemere de triburi construite în aceeaşi vreme de galul Vercingetorix sau de germanicii
Ariovist şi Arminius.
Aşadar, vedem o
revoluţie politică a lui Burebista, cum spuneam înaintea vremurilor sale din
punctul de vedere al Europei de la nord de Imperiul Roman, dublată de o
revoluţie spirituală, ştiinţifică şi juridică a lui Deceneu şi urmată mai
târziu de o revoluţie administrativă a lui Decebal, care, fapt unic, introduce
intr-un regat barbar instituţii de inspiraţie romană pe care statele europene
medievale timpurii le vor redescoperi de-abia în epoca lui Charlemagne. Vedem
cum capitala Sarmizegetusa ajunge la o populaţie de 60.000 de locuitori în
perioada sa de maximă dezvoltare, ceea ce o transformă în cel mai mare oraş din
Europa exterioară Imperiului Roman (şi un oraş mare prin comparaţie cu cele mai
multe din aşezările din interiorul Imperiului), cum zidurile greceşti sunt
modificate şi transformate în acel inexpugnabil murus dacicus, cum în reşedinţele aristocratice există apă curentă
şi în cetăţi este introdusă aprovizionarea prin apeducte şi canalizarea. Mai
vedem şi nişte sanctuare inspirate de templele elenistice, dar cu tot felul de
elemente de originalitate, atât prin structură, cât şi prin combinaţia de
piatră cu lemn, sau drumuri pavate ceremoniale şi tot felul de structuri
defensive, care de care mai impresionante. Nu în ultimul rând, vedem luptători
dotaţi cu echivalentul antic al katanei
japoneze, faimosul falx, care-i
determină pe romanii din vremea lui Domiţian şi a lui Traian să modifice design-ul căştilor legionarilor şi
auxiliarilor, spre a le face mai rezistente la loviturile devastatoare aplicate
cu această armă.
Şi dacă
tot am pomenit de luptătorii cu săbii curbe, avem de-a face cu un episod de
rezistenţă eroică în faţa imperiului care a reprezentat modelul tuturor
imperiilor care au urmat până în zilele noastre, episod care i-a determinat pe
învingători să ridice o Columnă care rămâne şi azi una din marile realizări artistice
ale civilizaţiei romane şi un forum plin cu statui de prizonieri daci, mai
multe decât pentru orice alt popor învins de romani, din care multe
supravieţuiesc în diverse locuri şi în prezent.
Ei bine,
pentru unii toate acestea nu sunt suficiente. Ei au nevoie ca dacii să fie fix
totuna cu românii şi să fie poporul primordial, descoperitorii civilizaţiei,
adevăraţii atlanţi etc. etc. etc. Şi, sincer, nu-l învinuiesc atât de mult pe
Nicolae Densuşianu cu a sa „Dacie preistorică”, care rămâne o lucrare interesantă,
chiar dacă prea speculativă şi, îmi pare rău să-i dezamăgesc pe entuziaştii ei,
demult depăşită de descoperirile arheologice. Spun asta pentru că, cu limitele
date de faptul că la acea vreme arheologia la noi şi în Balcani, mai puţin în
Grecia, era foarte la începuturi, Densuşianu cu interpretările sale ale unor
mituri antice a avut principial dreptate: preistoria Europei de Sud Est, mai
exact neoliticul şi eneoliticul, a corespuns cu existenţa unuia din cele mai
avansate şi mai exuberante bazine de civilizaţie ale acelui timp.
Nu, marea
vină o găsesc paşoptiştilor, pe care din multe alte puncte de vedere îi
apreciez, pentru că ei au introdus în cultura noastră acea marotă despre „când
alţii construiau catedrale, românii făceau doar nişte biserici micuţe”, şi lui
Emil Cioran, care, în „Schimbarea la faţă a României”, ne făcea o mare vină că
nu i-am cucerit şi împilat pe alţii. Uite aşa s-a creat, s-a alimentat şi s-a menţinut un uriaş complex de
inferioritate, iar toate abracadabrismele istorice provin exact din nevoia de a
compensa acest complex. Este cu atât mai trist, cu cât este suficient să ne
uităm pe o listă a monumentelor româneşti incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO
ca să realizăm că noi avem ce n-are nimeni, şi nu e vorba de SIDA ca-n bancul
cu Bulă. Poate că alţii au catedrale, dar asta nu îi face neapărat originali şi
unici, iar în ultimă instanţă chiar nu avem de ce să ne punem cenuşă în cap, pentru
că nu suntem cultura cea mai cea în sens pozitiv, dar nici pe departe cea mai
cea în sens negativ. Iar un efect şi mai trist al acestei autodesconsiderări
este că la noi se distrug monumentele istorice cu seninătate şi din cauză că,
nu-i aşa, noi, românii, nu am făcut niciodată nimic...
Desigur,
unii poate mă vor întreba de ce discut în termeni de elucubraţii,
abracadabrisme, pseudoştiinţă etc. Păi, hai să luăm nişte exemple. Mai întâi,
aia cu limba. OK, hai să ne imaginăm că nu există limba albaneză, care e ultima
limbă vorbită din subfamilia traco-illiră, nici limbile baltice, precum cea lituaniană,
în care găsim de exemplu o specie poetic-muzicală, daina, care e geamănă cu doina românească, că nu există
inscripţiile antice frigiene, aşadar ale unui popor înrudit cu tracii şi cu
dacii, nici toponimia şi antroponimia dacică, în care apare un singur termen cu
rezonanţe apropiate latinei, Petrodava,
„cetatea de piatră”, nici acea listă de plante medicinale cu denumirile în
limba dacă, din care doar câteva au aceleaşi nume ca în latină; în fine,
niciuna din dovezile directe sau indirecte asupra poziţionării limbii dacilor pe
o altă ramură decât latina între limbile indo-europene. Hai să ne imaginăm că
dacii chiar vorbeau o limbă strâns înrudită cu latina şi româna ar deriva
exclusiv din acea limbă. Eventual că Roma a fost întemeiată de nişte traci
plecaţi din Troia, evident făcând abstracţie de dovezile găsite în arhivele
hittite contemporane Troiei homerice şi în ruinele Troiei VI însăşi că
locuitorii din epoca bronzului ai acestui oraş nu erau traci, ci luwiţi, un
popor îndeaproape înrudit cu hittiţii.
Practic,
dacă toate acestea ar fi valabile, dacii s-ar afla cumva în situaţia galilor,
care chiar vorbeau o limbă înrudită cu latina, după cum o arată atât toponimia
antică (Mediolanum, care în latină ar
fi fost Medioplanum, azi Milano), cât
şi inscripţiile în galică găsite de arheologi. Ori, pentru că există o dinamică
a evoluţiei limbilor, limbile celtice moderne- britonica, galeza, corneza şi
cele trei variante de gaelică- nu fac parte din subfamilia limbilor romanice,
ci cel mult se înrudesc cu acestea mai mult decât o fac limbile slave sau cele
indo-iraniene. Dacă idiomul din care provine limba română s-ar fi separat de
cel care a condus la limba italiană acum circa trei mii de ani, cum presupune
respectiva teorie, atunci româna şi italiana ar fi considerabil mai diferite
decât sunt. Iar a presupune că dacii şi latinii vorbeau acum două mii de ani
fix aceeaşi limbă, e iarăşi o problemă, în condiţiile în care separarea dintre
ei s-ar fi petrecut cu circa o mie de ani mai devreme sau chiar şi mai înainte,
iar distanţa geografică era una considerabilă. Ia să ne uităm că exact acest
interval de timp de circa o mie de ani şi o distanţă geografică au
individualizat destul de mult dialectul aromân faţă de limba română vorbită în
spaţiul carpato-dunărean.
Dar,
bine, probabil că tratez problema prea serios, când unul dintre argumentele
forte este că pe Columna lui Traian, în scenele de discuţie dintre Traian şi
Decebal, nu apare niciun translator, aşadar aceştia vorbeau aceeaşi limbă. Ceea
ce devine foarte amuzant ca imagine, pentru că, după cum se întâmplă şi acum,
fiecare şi-ar fi adus translatorul propriu, neputându-se încrede 100% în
traducătorul celuilalt, iar niciunul din interpreţi nu ar fi stat în faţa
împăratului şi a regelui, ci într-o parte sau în spate. Nu mai comentăm că
poetul Ovidiu în „Triste” şi în „Pontice” insistă asupra diferenţelor dintre
latină şi limba getică şi că în Pannonia s-a găsit inclusiv piatra de mormânt a
unui interpret de limba dacă de prin secolele III-IV, angajat pentru relaţia cu
dacii liberi din Carpaţii Nordici.
Până şi
argumentul cel mai pertinent, chiar dacă negativ (ori nu se pot construi teorii
valabile pe argumente negative) are o mare slăbiciune. Se afirmă astfel că
romanii au cucerit doar o treime din Dacia şi că au stăpânit-o numai o sută
şaizeci şi cinci de ani, mult prea puţin ca să deznaţionalizeze populaţia
locală. Se ignoră însă că, de fapt, jumătate din poporul dac trăia la sud de
Dunăre, că toată zona getică de peste fluviu, ce se întindea adânc în Peninsula
Balcanică, a stat sub ocupaţie romană vreo şase sute de ani (din anii 28 Î.Ch.,
15 şi, respectiv, 46 până în 602) şi că exista din vechi timpuri o circulaţie
permanentă între malurile Dunării, descrisă plastic de Strabon în „Geografia”
lui. Genul de circulaţie care a contribuit mai târziu ca limba română, deşi
vorbită pe un teritoriu destul de vast, să fie atât de unitară.
De
asemenea, nu pot să nu remarc toată frenezia pe care au stârnit-o în mediile
online declaraţiile unui fost consilier al papei Ioan Paul al II-lea, Miceal
Ledwith, care se presupune că prin respectiva calitate ar fi un fel de
deţinător al adevărului adevărat, că eventual ar fi avut acces la ceva
documente secrete din Biblioteca Vaticanului. Doar că acest domn, care nu este
nici istoric, nici lingvist, nu aduce niciun argument, nicio dovadă, pur şi
simplu a făcut o afirmaţie. Şi aceea destul de ambiguă, pentru că nu este clar
dacă îi vizează pe daci, sau face trimitere la teoria originii
carpato-balcanice a limbilor indo-europene, una din multiplele teorii legate de
locul de origine ale celei mai extinse familii de limbi în existenţă vreodată,
din care au făcut parte şi daca, şi latina. Numai că radăcina comună
indo-europeană, pe care unii o plasează în Carpaţi, alţii în stepele Europei de
Est şi ale Asiei Centrale ori în alte locuri, îi precede pe daci cu câteva mii
de ani bune.
Şi,
oricum, chiar mergând pe ideea că bazinul Dunării de Jos ar fi locul unde acum
vreo şapte mii de ani s-a vorbit prima limbă indo-europeană, aceea din care au
derivat toate celelalte şi care a fost oarecum reconstituită de lingvişti prin
studiul comparativ al diferitelor limbi indo-europene cunoscute, teorie cu
argumente şi contraargumente, este total aberant să numeşti această limbă
arhaică limbă română. În primul rând că din acea limbă străveche au derivat
de-a lungul timpului câteva sute de limbi şi dialecte, între care şi limba
română. Iar aceasta nu a rămas neschimbată, în timp ce toate limbile derivate
din aceeaşi rădăcină îndepărtată s-au transformat.
De
altfel, şi dacă româna ar fi singura sau cea mai directă şi mai conservatoare
descendentă a limbii indo-europene comune (ceea ce nu prea are cum, fiind o
limbă scrisă, care a suferit tot felul de influenţe şi inovaţii), stadiile sale
de-a lungul a şapte milenii de istorie ar putea fi considerate uşor limbi
diferite. Ca să facem o paralelă, greaca modernă este practic o altă limbă
decât greaca veche, iar în puţin peste cinci mii de ani de scriere fonetică în
Egipt specialiştii au identificat nu mai puţin de cinci limbi succesive, de la
paleoegipteana pre şi protodinastică la limba coptă. Aşadar, oricum am da-o,
latina nu se trage din română şi nici limba dacă nu era română.
De
altfel, problematica asta a indo-europenismului este total ignorată atunci
când, pe parcursul molestării câmpiilor, auzim revelaţii de tipul „sunt peste
douăzeci de milioane de vorbitori de română în India, pentru că în punjabi la
vacă se spune la fel ca în română” ori „massageţii şi goţii erau geţi şi danii
daci, uite cât seamănă numele, aşadar români”, sau „ia uite, cei trei magi de
la Răsărit erau daci, uite ce căciuli poartă în cutare mozaic roman târziu”.
Îmi pare rău să o spun, dar cu astfel de dume cei care se declară atât de
experţi în daci dovedesc un habarnism de neiertat pentru cineva cu pretenţia de
a dezvălui adevărata istorie.
Oameni
buni, nu numai punjabi are unele asemănări lexicale cu româna, ci majoritatea
limbilor vorbite în subcontinentul indian, pur şi simplu pentru că toate sunt
limbi indo-europene şi au un strămoş comun în neolitic. Asemănările de etnonim
nu bat toate celelalte dovezi care indică, de exemplu, că massageţii erau un
popor seminomad de stepă înrudit cu sciţii şi sarmaţii, vorbind o limbă
nord-iraniană, iar goţii şi danii erau neamuri germanice, cu limbi germanice.
Biblia lui Wulfila, tradusă în limba gotică prin părţile noastre şi păstrată
azi la Uppsala, în Suedia, ţara de origine a goţilor, este scrisă în acea limbă
germanică, strămoaşă a suedezei. Apropo, şi germanii de azi se autodenumesc Deutsch... asta îi face cumva daci?
Cât despre
povestea cu căciulile, din nou, ignoranţa e binecuvântare; întâmplător, dacii
nu au avut un monopol pe acel gen de căciuli, toţi tracii au folosit astfel de
căciuli, la fel şi frigienii, dar şi popoarele iraniene precum perşii, mezii,
sciţii, parţii, sarmaţii etc. Bonetele frigiene roşii, simbolul Revoluţiei
Franceze, sunt inspirate de la respectivele căciuli, dar nu pe filiera dacică.
Aşa că cei trei magi de la Răsărit veneau la Bethleem fix de la răsărit, din Imperiul
Part, unde se purtau căciuli asemănătoare pileus-ului
dac şi preoţii zoroastrieni se numeau „magi”.
Este, de
asemenea, remarcabilă uşurinţa cu care dacomanii deturnează rezultatele
studiilor paleogenetice care nu fac altceva decât să confirme ceea ce
arheologia, antropologia, majoritatea surselor scrise şi logica elementară
spuneau de mult. Da, este evident că haplogrupurile de ADN mitocondrial şi
cromozom Y ale populaţiilor antice de pe teritoriul actual al României se
regăsesc în populaţia actuală. Suntem urmaşii dacilor, nu există niciun dubiu
în privinţa asta, teoriile acelea de secol XVIII-XIX despre exterminare şi
despre originea exclusivă sau cvasiexclusivă romană a românilor au fost
infirmate de hă hă hă. A, nu suntem numai urmaşii dacilor, ci al unui lung şir
de combinaţii, bun şi asta e logic, la ce du-te vino a fost pe continent de
atunci încoace, însă avem foarte puţin de-a face, genetic vorbind, cu italienii
antici.
Dar nici
măcar asta nu e o descoperire total nouă, ea fusese deja intuită prin studiul
pietrelor funerare şi al celorlalte vestigii epigrafice din Dacia romană şi din
Moesia, care au arătat că foarte puţini colonişti romani erau veniţi din
Italia. Evident, când se inflamează pe ideea că genetica ar infirma latinitatea
românilor, dacomanii uită că la nivelul secolelor II-III şi ulterior a fi roman
semăna cu a fi american, practic nu conta ce origine etnică aveai, cât timp îţi
asumai anumite valori specifice Imperiului. Ca să luăm numai un caz, generalul
P. C. Regalianus, care pe la anul 260 era proclamat împărat de legiunile de sub
comanda sa din Pannonia şi care, potrivit Historiei
Augusta, provenea chiar din familia lui Decebal, de unde şi cognomen-ul său regal, era dac prin
origine, dar roman din toate punctele de vedere care contează. Studiile
genetice nu vor spune niciodată ce limbă vorbeau acei oameni şi ce identitate
culturală îşi asumau.
Cel mai
grav însă în toată povestea asta nu este faptul că unii, nu puţini, construiesc
din fumul propriei lor fantezii şi din disecări aberante ale silabelor
cuvântului „guguştiuc”, pasăre apărută în fauna patriei în secolul XX, o
istorie fictivă care să-i facă să se simtă mai importanţi, buricul universului
şi nu est-europenii ăia nesuferiţi împotriva cărora vituperează unul ca Nigel
Farage. De asemenea, nu este atât de grav nici faptul că alţii, ca să se opună
„dacopaţilor”, resping cu totul orice are legătură cu dacii. Nu, cel mai grav
este faptul că istoricii şi arheologii serioşi tind în ultimul timp să evite
subiectul, ca nu care cumva să fie confundaţi cu protocroniştii şi cu dacomanii
şi să fie ostracizaţi de lumea academică.
Este
genul de (auto)intimidare pe care l-a experimentat savantul american Sean Winn,
specialist în neoliticul şi eneoliticul de la Dunărea de Jos, care în anii ’60 când şi-a
susţinut teza de doctorat pe tema sistemului de notaţii al acestor culturi,
posibil cea mai veche scriere din lume, a fost îndemnat să nu foloseasca
noţiunea de „scriere” ci una nedefinită de „semne preliterale”, pentru că acele
semne sunt pur şi simplu prea vechi şi ar modifica teoriile consacrate despre
originea scrierii, iar în anii ’80, când pe
fondul unei schimbări a stării de spirit a mediilor academice occidentale a
început să discute din nou deschis despre „scriere”, a constatat că în ţările
din bazinul Dunării de Jos prindea rădăcini exact acea noţiune vagă şi de
compromis adoptată de el cu două decenii înainte, din raţiuni pur politice.
Apropo, toate inscripţiile alea neolitice si eneolitice, gen tăbliţele de la
Tărtăria, despre care voi scrie altă dată, nu au treabă cu dacii, cum le
amestecă unii, ci aparţin unor epoci mult mai timpurii şi unor orizonturi
culturale mult diferite.
Aşa că,
în final, probabil va trebui să le mulţumim arheologilor şi istoricilor britanici
(nu, nu fac mişto) că sunt din ce în ce mai interesaţi de civilizaţia geto-dacă
şi vin în România să facă cercetări şi, asemenea mexicanilor pe la finele
secolului XIX, să realizăm ce strămoşi fascinanţi am avut numai datorită
interesului străinilor. Măcar de s-ar simţi acest lucru mai repede, ca să ne
împăcăm şi noi mai mult cu adevărata noastră istorie şi cu cine suntem şi să nu
ne mai vină atât de uşor să ne dispreţuim noi înşine.
